vineri, 24 februarie 2017

Pentru că timpul detestă poezia




Mi-aș dori ca din toate scrierile așezate aici cu o contradictorie migală aceasta să fie îndeosebi o scriere cu valoare adăugată. O scriere care recalibrează rezonanța dragostei noastre și toate săruturile moi și dulci păstrate în propria lor topică. Cum adică care topică? Topica îmbrățișării noastre. Exact, lexicul atingerilor care-ți dau fiori. Despre asta vorbesc. Și despre gramatica iubirii în care ne-am înlănțuit amândoi benevol. Sau mai mult ca perfectul zâmbetului tău de care nu mă pot dezlipi niciodată seara înainte să să mă catapultez cu cel mai entuziastic elan (știi tu!) până în delfinariul somnului puzderie de stele. Nu râde, eu știu că tu mi-ai deslușit regulile, deși le întortocheseam pe cât am putut de bine. Deși ți-am aruncat hiperbole și comparații luxuriante cu scopul bine definit de a-mi masca personificarea. Previzibil însă, am fost eu cel care ți-am căzut în palme, aiurit desigur de atâta frumusețe și de atâta șarm - nemaiștiind din care colț se decojește un complement de timp, de loc, sau de mod. Ca un epitet amorțit din prea mult lichior de ciocolată. Ca un bondac de iulie care-și trăiește fiecare zi îmbătat de extaz, de polen și soare roșu, pe muzica lui Bob Marley. Frumusețea ta mi-a căzut pe piele probabil de pe o altă planetă, în care vocabularul nu cunoaște verbe ci doar un șir nemăsurat de inexprimabile adjective. Care, nu-i așa, generează fără nici cea mai mică greșeală numai substantive adorabile. Și pronume nepronunțabile, pe care îndrăgostiții și le șoptesc de câte ori se oprește ploaia. Sau muzica veselă de miercuri după-amiaza. Sau timpul ce nu tușește niciodată la indicativ prezent ci numai în gerunziu sau în orice fel de imperfect. Pentru că timpul detestă poezia. La fel cum îndrăgostiții detestă timpul. Asta da alegorie! Limitată de vocabular printr-o precară poezie:

Iubirea se cere păzită
De oarba ispită, de fumul rebel,
Păzită cu zel, cu săbii de-oțel
Și de ea și de el, la fel.










sâmbătă, 11 februarie 2017

Un al treilea bărbat


Când nu mă gândesc la interviuri cu Toni Morrison și Andrew Solomon, la Zadie Smith, la Yann Martel, la Anthony Doerr, la Pamuk, la Jhumpa Lahiri sau la Wallace Stevens, ei bine, când nu fac nimic din toate acestea, obișnuiesc să retrăiesc în minte momentele de odinioară, când soarele părea mai degrabă mai aproape de mine decât de cer și când fiecare introspecție părea mai reală decât insăși Venezuela pe hartă. Și mă gândesc că probabil mult timp nu am fost nimic altceva decât întruchiparea simultană și prelungită a doi bărbați diferiți. Unul din ei era exuberant, sensibil și vroia să gătească cele mai bune omlete de pe pământ iar celălalt era melancolic, plictisit și voia să mediteze sau să descopere insule dincolo de Chile. "Și care dintre ei sunt acum?" iar apoi mă întrebam "Sunt un al treilea care îi conștientizează pe ceilalți doi?" 

Adică din conștientizarea scindării în două a sinelui s-a născut în mine un al treilea bărbat și astfel sinele s-a scindat din nou? Păi și dacă mâine conștientizez că azi am conștientizat cei trei bărbați prezenți în mine? Mi se va scinda sinele în patru? Și dacă poimâine la fel și tot așa la infinit? Care dintre ei sunt eu? Cine sunt? Sunt vreunul din ei? Sunt milioane de bărbați? Dumnezeule, am înnebunit! E nebunie curată la ce mă gândesc acum! Dacă nu mă opresc, o să-mi pierd mințile! Oare așa înnebunesc oamenii? Oare am înnebunit? Nu, oamenii nebuni nu știu că sunt nebuni, probabil visez.






 

vineri, 10 februarie 2017

O linie nouă


Azi te aștept împletind dicționare și îți trimit o scurtă scrisoare - trasă de mii de porumbei ca să vezi ce simt. Pentru că tu îmi dai senzația că sunt locuitorul unei fotografii și mă arunci în sus ca pe un fluture ce abia învață a se agăța de viață, pentru că m-ai botezat într-o religie fanatică în care se venerează în temple ale mării viața sublimă și pentru că mă faci să cred că atâta timp cât copii cu ambele mâini amputate fac performanță cântând la pian cu picioarele, cât o pisică poate să alăpteze un șoarece, cât ai puterea să îți ceri iertare dacă greșești, cât tineri dormind în tomberoane figurează înscriși la facultate, cât străbunica mea putea să stea sub mărul din ogradă din care nu a ieșit niciodată și era dornică să discute cu mine despre internet, cât deținuți periculoși participă cu desne la campania "Salvați Pământul!", cât poți râde când ești copleșit de tristețe și plânge când ești fericit - nu pot decât și eu, la rândul meu, să fac altceva decât să pledez pentru ea, oricât de lipsită de sens și de scop ar părea. Dar cum să pară lipsită de sens și de scop când...
 

noaptea trecută, puțin după miezul nopții, mi-au bătut prietenii în geam:
- vezi că se deschide o linie nouă - de îmbuteliat boabe de rouă.
(asta ca să vedeți ce prieteni am!)







joi, 9 februarie 2017

Mai sunt alții ca noi


Nu știu cum se scrie un text despre nedreptatea legilor. Zău că nu știu. Dar știu că nedreptatea cere ripostă. Pașnică, desigur. Pașnică, de dorit. Așa că hai noi doi, minune cu zâmbet nins, să ripostăm. Să citim în fiecare zi tot ce s-a scris despre înfrângerea nedreptății, tot ce s-a scris despre legea strâmbă și să ne înarmăm cu dragoste și cu răbdare. Să ne înarmăm cu încăpățânarea lui Platon, cu elanul Revoluției Franceze, cu Montesquieu, cu Tocqueville și cu toți ceilalți, să-i luăm pe toți în noi înșine și să-i învingem zâmbind, ca la finalul unei partide de șah în care campionul își subestimează o jumătate de zi adversarul. Hai să-i învingem prin cântec. Să fugă sub zâmbetul nostru. Să le dăruim întunecaților lumină. Vezi tu, minune cu zâmbet nins, ei nu ne pot învinge, ei nu au cum să ne învingă. Noi suntem deja câștigători, noi suntem protestatari ai vieții. Ce fel de lege strâmbă ne poate încetini elanul? Nici una. Nu există armă mai eficientă decât spiritul liber, decât lupta pentru copiii noștrii și pentru zilele ce vor să vină, scăldate în libertate și nepătată conviețuire. 

Hai să protestăm, minune cu zâmbet nins, ținându-ne de mână, cu steagul fluturând pe umeri. Hai să protestăm iar de câte ori vom fi electrocutați de zâmbetul acestui malefic politician să ne aducem aminte de discursul englezoaicei dragi mie, Muriel Spark, și la cuvintele ei pe care le scria într-o carte despre fete sărace: "Orice comunist are o încruntătură de fascist; orice fascist are zâmbet de comunist."

Lumina ne va sta de ajutor. La fel și zâmbetele celorlalți. Noi nu suntem singuri. N-am fost niciodată. Mai sunt alții ca noi. Mai sunt mulți ca noi. Mult mai mulți. Și fiecare își poartă dragostea în piept ca pe cea mai de preț inflexiune democratică.

Uite, poate nu ți-am spus niciodată, minune cu zâmbet nins, dar pe când aveam cinsprezece ani (și nu eram căpitan!) citeam Vanity Fair în timpul orelor de fizică și profa predase o vreme, înainte să mă prindă. Nu știu dacă a fost un 2 sau un 3, nici cuvintele dintr-un lung și ironic perdaf. Doar fețele la început cuminți ale colegilor, întoarse spre mine. Siluete care apoi au început, la unison cu mine, să-și deschidă cărțile de prin bănci. Cărți de literatură, romane, reviste, exerciții de sudoku, integrame, benzi desenate. Toți rezonam în unul și unul eram toți. Iar profa, înfuriată peste măsură, renunțase la orice abuz împotriva noastră. Zâmbeam și aveam zâmbetul nins cum îl ai tu acuma. Și era tot februarie și îmi aduc aminte cum Llosa realiza, în ziua aceea, le televiziunea peruană, o emisiune-documentar despre un bătrân vânzător de înghețată al cărui triciclu străbătea, de o jumătate de veac, străzile din Miraflores. Bătrânul acela nu renunțase niciodată.

Aș vrea acum, iubita mea cu zâmbet nins, să mai văd odată acea emisiune, chiar dacă între cele două zile s-ar putea să nu fie o coincidență strictă - obiectiv și istoric vorbind. Ați putea voi da câteva telefoane?




joi, 2 februarie 2017

Același catarg care mi-a salvat viața de atâtea ori



Poate că nu e momentul... Poate că nu e momentul, nici ziua, nici ora și nici anotimpul cel mai bun să scriu despre tine. Poate că ar trebui să scriu altă dată despre dragoste și nu acum, când lumea stă să se prăbușească moral, etic și spiritual. Numai că vezi tu credința mea a rămas nestrămutată. Sunt vremuri tulburi, iar catargul de care m-am legat în mijlocul furtunii e același care mi-a salvat viața de atâtea ori: dragostea ta.

Mi-ai dăruit frânghiile cele mai puternice ale iubirii și credinței în om, în valorile adevărate și neschimbătoare ale vieții.

Cum ai reușit asta? Tu să-mi spui. Tu, care ai redefinit subțirimea lui Giacometti și madonele trufașe din pânzele lui Boticelli. Tu, care m-ai îmbrăcat necondiționat în zâmbet și speranță, în neclintire și neasemuită justețe a lucrului făcut din cele mai bune intenții.

În tine am găsit țări cu legi morale, continente pașnice, zâmbete pentru oameni, zâmbete pentru copii și prin tine mi-am ascuțit cu cea mai delicată migală auzul - descoperind acea muzică neschimbată a fericirii. Tu ești legea după care ar trebui cârmuită orice țară, orice peninsulă a singurătății și orice golf al incertitudinii de pe mapamond. Tu ești exemplul de la care pornesc atunci când caut cristalinul în semeni, când aștept dreptate și pace mântuitoare.

Și dacă mă mai îndoiesc uneori mă liniștesc numaidecât privindu-te pe tine. Nu știu dacă e bine ceea ce fac sau dacă e rău, dar simt că, dintre toate fericirile lumești, eu am primit-o pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e a mea. 

Și fiindcă e a mea, mă trece prin fiecare zi a vieții ca printr-o odisee a transformării care transcede învingător cumplitul cotidian, nefirescul din televizor, aberația din societate. Care sapă dincolo de orice devianță politică, dincolo de orice atentat la buna simțire, dincolo de orice lege scrisă pentru a legaliza crime, orori, blesteme.

Repet, poate că nu e momentul... Poate că nu e momentul, nici ziua, nici ora și nici anotimpul cel mai bun să scriu despre tine. Poate că ar trebui să scriu altă dată despre dragoste și nu acum, când opusul rațiunii își descarcă cu sadism și sălbăticie toate cartușele cu gloanțe în suflete neprihănite. Numai că vezi tu speranța mea a rămas nestrămutată. Sunt vremuri ticăloase, iar biserica ce mă adăpostește în mijlocul pustiului e aceeași care mi-a cutremurat spiritul de atâtea ori: dragostea ta.

Pardon, nu dragostea ta. Dragostea noastră. Dragostea noastră care ne e și Parlament și Guvern și lege pământească. Care ne e, dincolo de orice crudă amenințare - un permanent imn al nemuririi, un nesfârșit ocean al libertății interioare, un cireș crescut într-o grădină sădită de oameni dincolo de efemer, de lacătele nedreptății și de prezent și din ale cărui fructe oamenii se simt mai protejați ca niciodată. 

Sub guvernarea dragostei tale mă simt mai protejat ca niciodată. Sunt de neatins, viu, brav și gata să cuceresc orice val tulburător.

Iar pentru asta, îți promit, te voi iubi mai mult decât iubește omul libertatea.