Mi-aș dori ca din toate scrierile așezate aici cu o contradictorie migală aceasta să fie îndeosebi o scriere cu valoare adăugată. O scriere care recalibrează rezonanța dragostei noastre și toate săruturile moi și dulci păstrate în propria lor topică. Cum adică care topică? Topica îmbrățișării noastre. Exact, lexicul atingerilor care-ți dau fiori. Despre asta vorbesc. Și despre gramatica iubirii în care ne-am înlănțuit amândoi benevol. Sau mai mult ca perfectul zâmbetului tău de care nu mă pot dezlipi niciodată seara înainte să să mă catapultez cu cel mai entuziastic elan (știi tu!) până în delfinariul somnului puzderie de stele. Nu râde, eu știu că tu mi-ai deslușit regulile, deși le întortocheseam pe cât am putut de bine. Deși ți-am aruncat hiperbole și comparații luxuriante cu scopul bine definit de a-mi masca personificarea. Previzibil însă, am fost eu cel care ți-am căzut în palme, aiurit desigur de atâta frumusețe și de atâta șarm - nemaiștiind din care colț se decojește un complement de timp, de loc, sau de mod. Ca un epitet amorțit din prea mult lichior de ciocolată. Ca un bondac de iulie care-și trăiește fiecare zi îmbătat de extaz, de polen și soare roșu, pe muzica lui Bob Marley. Frumusețea ta mi-a căzut pe piele probabil de pe o altă planetă, în care vocabularul nu cunoaște verbe ci doar un șir nemăsurat de inexprimabile adjective. Care, nu-i așa, generează fără nici cea mai mică greșeală numai substantive adorabile. Și pronume nepronunțabile, pe care îndrăgostiții și le șoptesc de câte ori se oprește ploaia. Sau muzica veselă de miercuri după-amiaza. Sau timpul ce nu tușește niciodată la indicativ prezent ci numai în gerunziu sau în orice fel de imperfect. Pentru că timpul detestă poezia. La fel cum îndrăgostiții detestă timpul. Asta da alegorie! Limitată de vocabular printr-o precară poezie:
Iubirea se cere păzită
De oarba ispită, de fumul rebel,
Păzită cu zel, cu săbii de-oțel
Și de ea și de el, la fel.