vineri, 30 decembrie 2016

unicul joc la care excelam



copil fiind, eram apreciat
doar pentru felul în care
știam să râd - 
râdeam de parc-aș fi știut
ziua în care Dumnezeu
va veni printre noi ca ursul la zmeură.
singura libertate pe care-o știam
copil fiind, era râsul - 
și-acest comportament obscen al ochilor
era unicul joc la care excelam,
căci numai eu îi știam regulile.
cea mai mare izbândă a copilăriei mele
era invidia pe care le-am stârnit-o
sfinților ce, dintr-un neajuns al
sfințeniei lor, nu puteau să râdă.
(ah! să ai față de sfinți
avantajul hohotelor,
copil fiind).
mai târziu, crescând, am continuat să râd
și pentru că făcând altminteri ar fi fost
ca și cum le-aș fi ascuns tuturor faptul
c-am fost copil
și îmi era frică să trec neobservat
printre oameni
cum înțeleg că sunt condamnați să
treacă cei ce n-au avut copilărie.
și-am râs pentru că adevărata chemare
a ochilor mei era râsul!
și-am râs până când am cunoscut
umilința de-a descuraja îngerii,
semănându-le - 
și deci remușcarea de-a nu mă mai
putea justifica înaintea frumuseții
ca om!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu