eu atât de mult te iubesc încât prin tine am cunoscut neinventatele semne de punctuație. cele care ne lipsesc, știi tu, cele care nu ne sunt la îndemână, atunci când sufletul exprimă fericire. e uimitor câte grădini ai sădit cu atâta eleganță în insula mea sălbatică de când ai pășit prima dată în ea, exact așa cum ești - frumoasă și întreagă, cu pașii tăi de farandolă, cu fusta ta buline toate, cu părul roșu, strâns, ca asfințitul de august, - și cu parfumul tău cules agale din gardeniile strivite. între noi e tot timpul un dans și o flăcără ce mă poartă dinspre ochii tăi albaștri către o casă galbenă cu ferestre mari ce-ți ajung până la glezne. îți iubesc gleznele. cum îți iubesc de fapt toți milimetrii făpturii tale. iar când te sărut - sunt tot mai familiar cu matematica norilor, cu vinul evadării, cu verdele vieții, cu virgula de pe frunte, cu dorul de extaz. și nu știu, la schimb, cum să îți întorc acest binecuvântat favor, și să te fascinez și eu la fel de tare (habar n-am cum). mi-e imposibil. mai ales că tu ai cea mai bună cameră de fotografiat. care vede prin oameni. cu lentile focusate numai către planeta mea interioară, acolo unde eu, îndrăgostit și consternat, nu pot decât să privesc înapoi la oblicul tău orbitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu