Am început să pipăi lumea abia după ce am cunoscut ochii tăi. Ca un prunc ce intră prima dată-n lume. Așa am descoperit, de pildă, că există în privirea ta un mac albastru de Himalaya și un câmp de flori desprins parcă de pe planeta Nibiru (pe care de multe ori, în serile de vară, mi-o imaginam sub soare cu nestăvilit nesaț și cu ochii închiși) și că frumusețea pielii tale îmi provoacă simțiri mai adânci decât o poză veche, de august, cu gara din Zurich. Sunt sensuri mici ale vieții pe care numai prezența ta mi le-a destăinuit, în același fel în care, să zicem, ai o revelație rătăcindu-te însetat pe undeva prin mijlocul deșertului Nazca din Peru. Prin întâlnirea noastră mi s-a dezbrăcat toată plurivalența simbolurilor pe care le ascund cu cea mai mare sfințenie îndrăgostiții. "Niciodată să nu distrugi cu cuvintele ceea ce ai creat cu liniștea" spunea Bukowski și gândul acesta mi s-a așezat peste frunte odată cu tine. Cu apariția ta. E inimaginabil cât de mult se schimbă un om alăturându-se celuilalt. Nouă parcă nu ne e greu să vorbim cu ochii, cu mâinile, cu nemișcarea privirii. Nu ți se pare? Eu simt chiar acum cum brațele tale sunt aici, acasă la ele, pe fața mea, pe umerii mei și poartă pe palme taina dorului de nepătruns. De parcă creștem simultan și facem amândoi, în încleștare, doi ochi, unul al tău, unul al meu, și negreșind umblând, două picioare. Cu unul să merg eu, cu unul să mergi tu, să nu greșim nici pasul, nici cărarea, să fie totul mai presus de da și nu, și siameză între noi, împreunarea. Sunt fericit și mă bucur că, atât de diferiți, am reușit să ne alăturăm în toate, chiar dacă unul merge în genunchi și celălalt răspunde stând în coate. Împreună, dăm întâmplării sens. Și iubirii, cale. Chiar așa cum ne-am găsit, știi tu... uniți prin diferențe triumfale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu