sâmbătă, 26 septembrie 2015

Când dragostea face din lut miracol


nu știu dacă mi s-a ivit până acum ocazia să-ți spun,
Cătălina, 
dar până să te întâlnesc pe tine
aveam convingerea asta teribilă și absurdă
că un miracol nu e nimic altceva decât
decât un eveniment descris
de cei cărora li s-a povestit
de către cei care de fapt nici nu l-au văzut.
apoi te-am întâlnit pe tine.
și nu m-am putut gândi decât că
durata de viață a eritrocitelor
este de 120 de zile.
așa că mi-am pus în cap
că trebuie să aștept doar 120 de zile,
până când eritrocitele mele îndrăgostite
vor fi distruse și înlocuite de altele
noi, reîndrăgostite și mai puternic de tine.
tot ce îmi rămâne așadar să fac,
e să am grijă să te iubesc
din ce în ce mai puternic.
mă aflu tocmai în acest proces.


nu știu dacă mi s-a ivit până acum ocazia să-ți spun,
Cătălina,
dar fiecare zi trecută prin albia dragostei tale
e pentru mine un miracol
la fel de mare
ca apariția unui curcubeu dublu pe cer,
ca lansarea telescopului Hubble,
ca cipurile electronice
sau ca ingineria genetică.
sunt împlinit și fericit cu fiecare zi trecută
prin dragostea ochilor tăi
și aș fi chiar în stare
să-mi fac și dializă dacă astfel aș știi
că dragostea asta va rămâne așa
pentru totdeauna.
zilele în care ne purtăm atâta dragoste
seamănă cu roiuri albe de fluturi
veniți de pe alte tărâmuri
iar 25 de trilioane de eritrocite îndrăgostite de tine
mi se amplifică
în organism
ca soldații sub mitralierele
celui de-al Doilea Război Mondial.


nu știu dacă mi s-a ivit până acum ocazia să-ți spun,
Cătălina,
dar iubindu-te pe tine
am convingerea absurdă că
doar dragostea face din lut miracol.
poate așa se explică și de ce
în mine am descoperit un câmp întins, pașnic,
fără oameni, fără strădanii,
fără șapte cercuri
trecute consecvent prin iad
și poate de aceea astăzi,
iubindu-te,
reușesc în fiecare dimineață
să merg încet, neapăsat,
pe șira spinării
a unei povești
despre care sper
că nu se va termina vreodată.





joi, 17 septembrie 2015

Prin ochii mei de scarabeu



Cătălina,
ar trebui să-ți spun că
din luciul ce-ți acoperă piciorul
se naște leneș ca o piramidă
un trup frumos de arahnidă
dezlănțuind în mine Panteonul.

Și te iubesc,
Cătălina,
și sunt un vagabond cuminte
ce cu buzele uscate
îți gustă talpa udă
pe malul Mării Moarte.


Și poate nu mai știu să aleg
cele mai înmiresmate flori
și nici humeruși calzi de zeu
dar ochii mei de scarabeu
văd zilnic viața în culori.


Și, prin sevele de sicomor
simt verde trupul tău cordat
suind în dansuri, tremurat
spre cerul lin ca un decor
plutind ușor, ușor, ușor.


Prin roșu trupul tău cordat
mă urcă-n aer de hering
unde uitându-mă la zei împing
să-mi iasă gândul mai curat,
și să pătrund în aer îngeresc
unde din ochii tăi mai des clipesc.


Și te iubesc, Cătălina,
iar cu pas ușor de egiptean
în fiecare seară
aș trece mările de os
și s-ar vedea un zeu zemos
prin ochiul meu boemian
trei sunete de hapsicord
s-ar auzi în mintea ta
și mi-ai culege gândurile-n palmă
și m-aș apropia mereu de tine
ca un Algol cu nudurile pline.


Din trupul tău înmiresmat, pe-alese,
îmi construiesc maurii luntrea
mi se mărește zilnic fruntea
și ticurile-mi sunt mai dese
căci din ochii tăi îndrăgostiți, curați,
îmi aranjează grecii marea,
și sentimentele mirarea,
fiindcă nicicând 
n-am mai trecut prin starea
de dragoste albastră.


Și te iubesc, Cătălina,
și simt cum lângă tine
îmi fac incașii un condor
neînvățat cu primul zbor
prin vânturile alizee
unde din roșu părul tău, Cătălina,
îmi fac și vină și păcat
unde cu greu din părul tău roșcat
mai reușesc să-mi scot vederea.


Și te iubesc, Cătălina,
de jos în sus,
de sus în jos,
de jos din nou, dinspre femur
de unde pielea ta moale și albă
vindecă privirea mea de-acum oarbă
cu trupul tău de belle amour.






 







joi, 10 septembrie 2015

Eu cu un ochean, iar tu cu un evantai.




până să aterizezi pe aeroportul nefuncțional al dragostei mele, frumoasă Cătălina, uitasem cum arată, de fapt, toate cele 4 anotimpuri. ba chiar mai mult decât atât, uitasem ca, la trezire, să-mi aduc aminte orice din ce am visat: o imagine, un cuvânt, o mătase, sau un strigăt de plăcere. iar până să mă iubești tu (cu atâta delicatețe - cum nici măcar inginerii nu experimentează când își aduc la realitate proiecțiile cele mai futuriste) îmi pare că fusesem conservat într-un soi letargie indusă, și mărturisesc că abia de acum imaginea, cuvântul sau sunetul își etalează nuanțele eterne și inifinitele spectre în fața mea. de când te iubesc, nestăpânirea mi-o resimt în piele ca pe un siroccó înnăbușitor, ce nu cunoaște și nu revendică decât dulcele gust al savuroaselor tale săruturi. odată cu mirosul tău de femeie aromată mi-au revenit pe buze fragmente din ereziile lui Rimbaud, fraze vehemente de tot felul, (din Artaud, mai ales) ori paragrafe pe care le credeam pe veci uitate, din Howl de Ginsberg. mi-ai redesenat diminețile, și revăd dansuri orientale în fiecare ceașcă de cafea, tot mai sigur de ideea că trebuie să iubesc pe cine am de iubit și să nu urăsc pe cine am de urât. totul de parcă am fi pornit amândoi într-o ștrengară cruciadă, fără cal, fără sabie, fără armură, eu cu un ochean, iar tu cu un evantai. e multă foame de dragostea ta in mine, de parcă mi-ar fi străbătut trupul și mintea câteva decade cea mai cumplită foamete siberiană, tibetană ori polară. iar mâinile mele, până la întâlnirea noastră să atingă nu mai știau, iar de zâmbetul tău se agățau cum se agață un spânzurat de o funie, cum se lipește un inel prea mic pe deget, sau cum își caută un trubadur stăpână. zâmbetul tău venețian, frumoasă Cătălina, mi-a recolorat muzica din sânge, iar pielea ta moale m-am convins că e satinul celui mai înmiresmat bărbat din lagună, care sunt eu, propria ta reflecție, bărbatul tău, iubitul tău, cel care te iubește și care te desprinde pe veci din tabloul în ai așteptat prelungit ca o lebădă neagră cu ciocul bandajat în dantelă de mireasă. la fel și eu, mă las în brațele tale, iubit, pentru totdeauna, ieșind din agonia unui leu ghemuit fără coamă și gheare. și, nu în ultimul rând, mă pliez ideii că între noi doi sunt tot felul de cuvinte și stări, mă abandonez cu totul ție, iubindu-te, pe tine, da, doar pe tine, înger de femeie, sosit în viața mea atunci când trăiam doar cu picătura zilnică de viață mică pompată în cafea, atunci când respiram doar cât să nu mor de unul singur, nesperând nici măcar în cele mai debordante gânduri că în curând o femeie ca tine îmi vă spăla diminețile trupul cu cea mai fină miere: dragostea întreagă.





 

miercuri, 9 septembrie 2015

Prima confesiune strecurată pe sub ușa Cătălinei



de când te iubesc,
Cătălina,
sunt tot mai convins 
că îndrăgostiții
nici măcar nu sunt
oameni.
ia aminte:
îndrăgostitul nu e 
și n-a fost niciodată
om.


tristan și isolda
laura și petrarca
romeo și julieta
paris și elena
antoniu și cleopatra
napoleon și josefine
ulise și penelopa
lancelot și guinevere
allan și maitreyi
n-au fost 
și nici n-ar fi putut fi
oameni.


ei n-au avut aceeași meserie
cu stephen king,
de exemplu.


îndrăgostiții
pur și simplu
nu sunt oameni.



oamenii
gândesc, îmbătrânesc
și mor,
dar cel care iubește
nu are nici timp
să se nască.


îndrăgostitul
nu este nici măcar un visător.
el
nu doarme,
el locuiește în afara lumii.



știi tu, Cătălina, ce e
de fapt îndrăgostitul?
îndrăgostitul 
e pentru fiecare
în fiecare zi
altceva.



eu,
de exemplu,
chiar în clipa asta
văd în cei ce se iubesc
singurul motiv
pentru care
dacă faci poză unui ceas
o să arate întotdeauna
ora zece și zece minute
fix.