luni, 30 noiembrie 2015

Când dragostea nu are cum să ne curgă printre degete

 
 
 
Drăgăstoasă, tu mă întrebi zilnic de ce te iubesc iar eu, oricât aș căuta prin debaraua melancolică a memoriei, nu pot decât să-ți zâmbesc. Pe urmă, tot așa, tu mă privești în mijlocul ochilor prin pâlnia transparentă a palmelor tale cu geometrie ludică, și încă mă întrebi de ce te iubesc, iar eu continui să zâmbesc. Sentimentele mele parcă ar avea ceva din muțenia acvatică a peștilor, ceva din nebunia termică a vinului alb, ele tac atât de ne-nțeles în fața întrebărilor tale drăgăstoase de parcă nici n-ar exista, de parcă nici nu te-aș iubi, însă tu știi că te iubesc, și cât de mult te iubesc, altfel nu m-ai întreba ceea ce niciodată nu se întreabă. 
 
Te iubesc fiindcă ai ochi albaștri, bleu și albaștri, uneori turcoaz, și gene lungi precum firele de catifea ale pantalonilor tăi haioși; fiindcă îți porți mâinile așa cum le porți, și mă privești așa cum mă privești; fiindcă îmi lași dimineața un parfum îndepărtat de mere coapte pe pleoape; fiindcă deja afară ninge și mi-e dor de tine: pașii tăi se aud în interiorul meu ca un pian, inima mea bate ca un vibrafon, tăcerea toată pare din cristal, din cristal, din cristal...; fiindcă îmi place atât de mult să mă urc mereu în autobuzul care seara face stație numai în inima ta, de unde urc și cobor de fiecare dată; fiindcă eu, un ateu distrat și ambiguu, ador gesturile tale ortodoxe și profunde; fiindcă îmi place atât de mult să mă plimb cu tine pe străzi și să umplem cerul orașului cu săruturile noastre perfect etanșe; fiindcă ești singura iubită care a învățat să mă sărute printre cuvinte, fiindcă ești frumoasă și uneori înaltă, fiindcă îți place să joci teatru în filme mute și să înoți în Lacul Lebedelor înfășurată în rochiile lungi ale dragostei, de seară; și, mai ales, fiindcă tu ești cu totul tu. 
 
Te iubesc fiindcă deliberat în dragostea noastră am devenit (amândoi) prizonierii unei degetații luxuriante, te iubesc fiindcă palmele noastre se împerechează fără nici o sfială în văzul tuturor, iar degetele ni se acuplează, fac dragoste și devin grele, devin degete gravide cu amprente borțoase, arcuite, care după un timp parcă dau naștere unor palme mici, foarte siameze, de culoare roz, pe care noi le ținem cu grijă în palmele noastre regulamentare, și că apoi palmele astea mici se îndrăgostesc și ele, se împerechează, rămân grele și după o vreme nasc niște palme siameze și mai mici, cu degete subțiri care și ele la rândul lor se împerechează, devenind grele și născând amprentele perfect identice cu care noi pentru totdeauna ne-am tatuat toate palmele și trupurile, pentru a ne recunoaște chiar și noaptea, deși eu știu cu cea mai mare certitudine că noaptea noi doi ne ținem de mâini atât de strâns că dragostea nu are cum să ne curgă printre degete.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Câteva aspecte de natură pur anatomică

 
 
O inimă este întotdeauna formată din două semne de întrebare întoarse unul către celălalt. Anatomic vorbind, asta înseamnă de fapt că iubita mea are un sistem vegetativ foarte simpatic. Așa se explică de ce eu și când tac îi adresez întotdeauna cuvinte frumoase subconștientului ei colectiv. Mai mult decât atât, pentru iubita mea scheletul este un accesoriu esențial. Întrucât ea se mișcă din încheieturi și descheieturi respectând întru totul principiul oaselor comunicante. Adică toate cele aproximativ două sute de oase ale iubitei mele se află într-o strânsă legătură cu dragostea pe care i-o port și tocmai de aceea eu, în cinstea ei, închin în fiecare seară o cupă de calciu efervescent. 
 
Mâinile iubitei mele sunt reușitele exponențiale ale îndelung evolutivei anatomii umane, întrucât ele sunt lungi, de culoare roz, deosebit de frumoase și netede, cu palme mici ale căror linii duc înspre cele mai nebănuite locuri. Din palmele ei eu pot cu ușurință, de exemplu, să înalț castele de nisip ce se termină în sus cu mai multe turnuri Babel deosebit de baroce. 

Ea este tandră și făurită de un design miraculos și într-atât de frumoasă că pământul pur și simplu amețește și se învârte aiurea în jurul soarelui când ea privește în jos cu totul întâmplător. Inima ei este atât de mare că nu poate fi măsurată decât cu o ruletă rusească impecabilă. De aceea poate în fiecare noapte inima ei bate step în stepele adânci și tandre ale dragostei pe care i-o port.

Din țesuturile nervoase, iubita mea își poate croi oricând rochii lungi cu care să se-nfășoare din cap până-n picioare. Adică ea numai îmbrăcată în rochii epidermice cu crinoline tactile și catifelate se simte cu adevărat în propria-i piele. Plus că plămânii ei, așijderea, funcționează numai cu aer proaspăt din adâncurile inspirației ei imprevizibile. Cum să n-o iubesc, prin urmare?
 
Cum să n-o iubesc când gândurile ei sunt subțiri și ascuțite ca firele de păr ale mamiferelor metafizice? Când trupul ei este brăzdat de sensuri unice și accese interzise?
 
Ca să nu mai spun că iubita mea este cât se poate de conștientă de neocortexul ei senzitiv și foarte senzual. Iar toate reflexele ei sunt condiționate de ceea ce visează sau de ceea ce visează să viseze. Și aș putea să jur că numai ea își poate privi propria retină încărcată de amintiri și vise frumos împachetate între pereții camerelor obscure. Ba chiar mai mult decât atât, am bănuiala că musculatura ei este mai mult netedă decât striată, acesta fiind un detaliu în care nopțile noastre de dragoste își pun, desigur, cele mai mari speranțe.
 
Despre anatomia iubitei mele degetele mele vor scrie de-acum înainte tomuri întregi, mai ales că sânii ei sunt memorabili într-un mod cât se poate de convingător, mai ales că pentru buzele ei nu există podoabă mai frumoasă decât sărutul meu, mai ales că pielea ei este un cearșaf nupțial lipsit de orice pudoare, nuanțat în toate culorile curcubeului, dar mai ales pentru că anatomia ei e o capodoperă a cărei cercetare minuțioasă și emoționantă continuă.
 
 
 
 
 
 
 
 





 



 

 

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Cum aș putea, oare, să nu te iubesc?


 
cum aș putea, oare, să nu te iubesc
când tu vii la mine în fiecare noapte
despici ușor fereastra și intri, și ieși, și intri
și te uiți, și mă săruți parcă și iar te uiți cum te visez și te văd
cum tai în două fereastra și intri, și ieși, și te uiți, și mă săruți
cum aș putea, oare, să nu te iubesc
când tu ți-ai făcut din ubicuitate un tandru obicei
și ești peste tot și eu sunt pe niciunde
când tu îmi invadezi conștiința cu subconștientul tău
și îmi intri sub piele epilându-mi venele prin interior
și te plimbi cu gondole tăcute pe arterele mele și îmi tulburi sângele
cum aș putea, oare, să nu te iubesc
când din dragostea ce mi-o porți
tu înalți castele de nisip din mâinile mele
și circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele
cum aș putea, oare, să nu te iubesc
când în fiecare dimineață când mă trezesc
tu ești acolo, mă aștepți și îmi dai bună dimineața! din oglindă
cum aș putea, oare, și mai mult să te iubesc?
 
 
 
 



vineri, 27 noiembrie 2015

Sărutul nostru ca schimb de cuvinte





Cătălina, te-ai gândit vreodată că sărutul nostru nu e nici mai mult nici mai puțin decât un schimb de cuvinte? Pentru că atunci când vrem să ne spunem ceva important unul altuia, noi nu vorbim - noi ne sărutăm. Iar gurile noastre împreunate eliberează atunci cantități impresionante de cuvinte ce se amestecă într-un  bol aliterar perfect sferic sau într-un fel de bol alimentar alcătuit numai din cuvinte. Din care noi amândoi cu atâta dragoste ne hrănim în liniște. De parcă eu îți diger cuvintele cu două înțelesuri, consoană cu vocală, iar tu îmi descompui frazele, în săruturi principale și secundare. Noi știm chiar să ne sărutăm în replici mai lungi sau mai scurte, respectând întru totul tehnicile sărutului absurd. Pentru că ne iubim atât de mult. Și pentru că toate cuvintele rămân în noi. Doar în noi. Așa că nu există o cât de mică posibilitate ca ele să vadă lumina soarelui sau a întunericului, ori să prindă aer și să se oxideze, ori să ni se oxideze conjuncțiile în care noi ne punem atâtea speranțe. Și da, poate că uneori mai simțim sub limbă câte un cuvânt tăios, dar nu ne supărăm (și nici nu punem la suflet) - i se poate întâmpla de fapt oricui. Și asta pentru că, oricum, sângele nostru are o sintaxă minunată și un gust cât se poate de plăcut. Ba chiar mai mult decât atât: săruturile noastre sunt atât de pline de dragoste încât ele vorbesc aproape de la sine: vorbesc despre noi, despre noi doi, despre cât de bine comunicăm în timp ce ne sărutăm, și mă gândesc că ar fi și păcat să aruncăm cuvintele în aer, în acest aer din ce în ce mai poluat de atâtea fenomene inoportune. Una peste alta, ceea ce vroiam să-ți zic este că gurile noastre au dimensiunile ideale pentru a putea transmite, prin sărut, tot ceea ce simțim că trebuie să ne spunem. 

Apropo, ar trebui să știi și că cercetătorii americani au descoperit, după studii minuțioase și îndelungate, care este măsura unei guri umane tipice. Ei au ajuns la concluzia că măsura medie a unei guri de adult este de 4,3 centimetri, dar gurile mari pot ajunge chiar până la 5,8 centimetri. 








luni, 16 noiembrie 2015

Și totuși eu nu spun aceste cuvinte







te iubesc.
 
 
și totuși nu eu spun
aceste cuvinte.
poate le spui doar tu.
poate ele se rotesc
în gura ta închisă
călătorind
ca unde luminoase.
 
 
ori poate altcineva pentru noi
în locul nostru
le-a rostit, cineva care
a pus chemarea sălbăticiei în noi
cineva care vorbește în locul nostru
pe limba noastră pe care
credem a o ști 


ori poate noi doi iubindu-ne 
rostogolim cuvintele
zeilor necunoscuți
care au nevoie de noi să-i oglindim.


te iubesc.
 
 
și oricât desfac cuvintele astea
silabă cu silabă
și oricât încerc să explic acest sentiment
de sub multele lui învelișuri
mă aflu tot
sub mantia de unde
 
 
 cuvintele astea nu sunt ale mele
fiindcă inaudibil
mereu mi se pare 
că tu mult mai frumos mi le-ai rostit.
 
 
 
 

 


marți, 10 noiembrie 2015

Câte ceva despre conjugarea la verbul tău preferat: mai mult ca erotic




Mi s-a spus, adică mi s-a tot repetat, în nenumărate și neștiute feluri, că nici măcar o mireasă nu e perfectă o zi întreagă. Dar tu ești contradicția vie a tot ce mi s-a spus. Tu ești floarea de mango ce cade dimineața pe colibriul ochilor noștri. Adică îmi ești atât de dragă și te găsesc atât de frumoasă încât aș putea să te fotografiez cu un aparat vechi, fără film. De fapt, cele mai frumoase, cele mai adevărate poze doar cu un aparat vechi, fără film, frumoasă Cătălina, pot fi făcute, adică ce vreau cu tot dinadinsul să spun este că nici măcar de aparat de fotografiat nu este întotdeauna nevoie pentru a face niște poze cu adevărat frumoase. Și, deși nici măcar o mireasă nu e perfectă o zi întreagă, aș vrea să înțelegi că frumusețea tot poate fi imortalizată iar eu sunt complet determinat ca de-acum înainte să-ți fotografiez un anume gând - nu tâmplele ori fruntea, să-ți fotografiez o anumită bătaie a inimii în fereastra catifelată a sânului tău stâng - nu întreaga inimă, să-ți imortalizez săruturile, gesturile, atingerile care mă fac bărbat, să-ți imortalizez pulsul - nu sângele, o privire anume - nu ochii, respirația - nu gura ta atât de inspirată, mersul - și nu picioarele care ți se termină ca niște linii, în sus, atât de frumos. Voi face fotografii cu tine folosindu-mi desigur ochii pe post de lentile, sângele pe post de film și sufletul în loc de aparat, ca să nu uit, frumoasă Cătălina, cum râde trupul tău, cum brațele tale parfumează anotimpurile dintre începuturi și inimă, cum ochii tăi pătează amurgurile unui vis ațipit lângă o vie lumină, ca să nu uit că fiecare gând pe care-mi calci se șlefuiește până la neuitare, ca să nu uit de fapt să te fac, în fiecare dimineață, rugăciune. Și, deși nici o mireasă nu e perfectă o zi întreagă, eu am să port în suflet zilnic fotografiile acestea perfecte pe care mi le-am făcut cu tine în gând, fotografii în care voi putea revedea de câte ori vreau cum arunci tu după mine cu stele, cu zenitul și cu gura de plai, fotografii prin care se va vedea cum ai răstignit tu pe mine infinitul, cerul spart prin care bat furtuni solare, voi purta cu mine toate aceste fotografii prin care oricine va vedea, de la o imensă distanță, cum ai săpat tu canalul Dunăre-Marea Neagră prin inima mea sau cum am escaladat împreună zilnic Kilimandjaro învățându-mă mai apoi conjugarea la verbul tău preferat - mai mult ca erotic - verb care altora nu se poate descrie decât (desigur) prin comparație cu Marele Zid, cu podul lacătelor puse de îndrăgostiți pe undeva prin Paris sau cu sunetul de tangou ascuns în zorii portocalii pe undeva prin tavernele argentieniene.