Scrisul ca dualitate - sau scurtul drum dintre Infern și Paradis

Salut Tibi. Cum ai ales numele blogului tău și când te-ai hotărât să-ți dezvolți scrierea în virtual? 

Salut. Numele blogului meu l-am ales mai mult ca funcție și mai puțin ca aspect, să zic așa. Adică îi puteam căuta un nume sonor, unic și reprezentativ, dar nu am vrut să pară că vreau să ies în evidență. De scris, scriu de mult timp, însă blogul l-am început la sugestia unor amici care aveau blog la rândul lor și îmi primeau cu drag toate comentariile și opiniile, încurajându-mă deopotrivă să scriu și eu despre lucrurile pe care le dezbăteam împreună. Așa a pornit Un Alt Blog, timid, pe la sfârșitul anului 2010.

Spune-mi, te rog, cum arată, în viziunea ta, portretul cititorului preferat? Către ce fel de public crezi tu că se îndreaptă postările tale?

În viziunea mea, cititorul pe care îl prefer este acela care trăiește efectiv ceea ce citește. Și nu încerc să spun că aș scrie atât de bine, dar atunci când citești trebuie să îți dedici o parte mai mare din atenție decât, de exemplu, când ai privi un film – la un film poți pierde câteva secvențe lipsite de importanță, dar într-un text dacă pierzi câteva fraze, poți pierde întreaga idee.

Evident, publicul la care ajung postările mele nu este acela pe care mi l-aș dori. Am observat foarte des, în special printre comentarii și prin statisticile blogului, că mulți dintre cei care îmi citesc textele sunt adolescenți de liceu care interpretează cu totul diferit ceea ce citesc sau care doar caută compuneri pe care să le poată adapta pentru temele lor de la școală. În rest, sunt oameni obișnuiți care îmi alocă din timpul lor pentru a citi ceea ce scriu acolo și asta mă face să simt că merită să scriu.

Ce s-a schimbat, dacă s-a schimbat ceva esențial pentru tine, de când ai început să scrii în mediul virtual?

De când am început să scriu în mediul virtual, s-a schimbat cel mai mult felul în care priveam prieteniille virtuale și felul în care mă exprimam. Spun asta pentru că de pe bloguri am aflat cât de ușor este să te ascunzi în spatele anonimatului și să ataci oamenii și cât de ușor este să răstălmăcești cuvintele oamenilor în așa fel încât să le faci să pară ceea ce vrei tu să pară.

Cum ai descrie, pe scurt, stilul scriiturii tale? Ce subiecte te atrag, cu predilecție?

După cum am scris și în prezentarea de pe blog, stilul meu are câte puțin din toate, pentru că îmi place să abordez subiecte de interes general, încerc să cochetez cu literatura și uneori aberez pe teme filosofice. Ar mai fi de menționat temele cu iz romantic, despre care pot spune că aveau, la un moment dat, mare priză la public.

Dacă ar fi cazul să asociezi scrisul tău cu un film celebru, cu ce film l-ai asocia?

Mi-e foarte greu să aleg un singur film, pentru că îmi pare că scriu despre prea prea multe subiecte pentru a le putea integra pe toate într-o categorie anume. Aș fi tentat să aleg Fight Club, totuși, pentru că uneori las impresia că pendulez între două personalități, una pesimistă și mizantropă, iar cealaltă optimistă, visătoare și romantică.

Hai să ne jucăm puțin. Ce titlu de carte celebră consideri tu că ar cuprinde cel mai bine mesajul pe care îl transmite blogul tău?

Așa cum am spus mai devreme, scriu despre prea multe lucruri pentru a le încadra într-o singură categorie; deseori sunt asemuit, ca stil, cu filosofi precum Sartre, Nietzsche sau Blaga și pot spune că lucrările lor mă inspiră, dar nu neaparat că scriu asemănător; însă cred că aș putea asemăna blogul meu cu Divina Comedie a lui Dante, fiindcă îmi place să îmi port cititorii atât prin infern, cât și prin paradis.

Numește-mi, spontan, 3 lucruri care nu îți plac în blogosferă.

Principalul lucru care nu îmi place prin blogosferă este doza de răutate gratuită – unele bloguri se ocupă exclusiv de ironii, atacuri la persoană și alte asemenea lucruri; un alt lucru care nu îmi place în mediul blogosferei este anonimatul – eu îmi asum ceea ce scriu și detest apariția unor caractere colorate care nu încearcă decât să mă jignească sau să îmi jignească cititorii; al treilea lucru pe care l-aș scoate în evidență ar fi stilul acela specific, de jurnal intim și personal al unor bloguri – adică sunt de acord că fiecare poate scrie despre tot ceea ce dorește, dar mă întreb totuși de ce trebuie să aflu cum își petrec unele persoane nopțile, cum se îmbracă ori machiază, ce gătesc și așa mai departe...?

De ce ai încuraja pe cineva să scrie în mediul virtual?

Eu aș încuraja pe cineva să scrie în mediul virtual pe raționamentul că există o permanentă nevoie de oameni care să transmită într-adevăr ceva, nu doar să se laude cu ceea ce fac.

Am remarcat că ești de mult timp un apropiat al Clubului Psi. Spune-mi: cum ai descrie tu Clubul Psi și de ce ai ales să te alături acestui club?

Nu aș spune că a trecut chiar atât de mult timp de când sunt un apropiat al Clubului Psi. Într-un fel, pot spune că am fost apropiat de Club fără să știu, pentru că obișnuiam să citesc ceea ce scriau membrii Clubului încă de acum doi ani. Înscrierea propriu-zisă s-a petrecut anul trecut, în perioada verii, când una dintre membrele pe care o cunoșteam a decis să îmi prezinte grupul. Aș descrie Clubul Psi ca pe un loc unde cuvintele chiar prind aripi, iar asta cred că spune totul.

Dăruiește un gând celor care ne citesc, o întrebare sau un îndemn personal pe care-l porți cu tine în fiecare zi.

Știu, poate sună ca un stereotip, dar singurul îndemn care îmi vine acum în minte este Carpe Diem, cu observația că dacă urmărim mereu câte un scop, uităm să ne bucurăm de viață.

Ca două sfere

ție mi-a fost dor să-ți scriu

două, trei, patru cuvinte.

oare ce faci azi?

zâmbești?

de ce zâmbești?

ai și tu un trup la fel?

iubești la fel?

sau ai o privire îngândurată când ești singură?

te joci?

de ce te joci?

joacă-te atunci

până la capăt

și lasă-te iubită.

spune-mi atât:

mi-ai fi cândva iubită?

pentru că eu, încă de dimineață,

cu fruntea în apă

pândesc o nuntă ca un pește beat

ba chiar regret că nu îți sunt profesor de pian

ca să ascund notele în jartierele tale fierbinți

sau între sâni, în timpul unei sonate,

numai ca să mai câștig timp,

timp alături de tine,

timp în care să învăț cum e

a iubi cu perna pe față

când cerul ți se plimbă pe trup

ca un gând pierdut în furtuna cărnii.

zâmbești?

de ce zâmbești?

nu zâmbi prea mult!

mă dezarmezi.

mă transformi.

devin tot mai terestru

iar tu tot mai plantată în lucid

conștientă de erezia unei discuții despre noi

noi... ce vorbă complexă!

pluralul meu e noi

te-ai gândit puțin la asta?

eu uneori.

în schimb m-am gândit și mă gândesc mereu la tine

atât de mult încât

mi-e teamă să mor fără să fi făcut

poezie

cu toate cuvintele pe care le știu.

mai ții minte?

nouă niciodată nu ne-a fost teamă

să umblăm desculți pe caldarâm

-

și obișnuiam să înghițim sfere

ca să putem pluti.

și plutind cu tine de mână

am realizat prima oară

că sunt ușor,

că aș putea să te îmbrățișez

în fiecare seară

fără să te doară.

Când mintea mea dansează senil cu năluca lui Lethe

Mintea mea dansează cu siguranță în unele zile cu năluca lui Lethe. Pentru că simt cum uit, și simt cum, cu fiecare zi ce trece, mi se șterge din minte încă o senzație, încă un personaj, încă un sentiment, titanida Mnemosyne lăsându-mă mai nou suspendat în acest prezent veșnic și inexplicabil ale cărui legături cu restul timpului se dizolvă în câteva clipe. Nu-mi place, nu vreau să accept, dar uit cu nerăbdare, uit cu voluptate, uit mai nou chiar cu un fel de hărnicie a uitării, dar știu că nu este vorba despre vreo boală, ci de o stare de spirit, de o anume somnoroasă alunecare (orchestrată parcă deliberat de Hypnos) ce mă face să trăiesc evenimente și întâmplări fără să le observ măcar - și atunci nimic mai firesc decât să nu-mi aduc aminte de ele.

 

Paradoxal este că nu uit însă, așa cum ar fi de așteptat, amănuntele, păstrând doar o imagine generală, schematică, a unei situații sau pur și simplu enunțul alb al existenței ei, uit chiar datele esențiale, uit chiar faptul că a existat, și dacă mai păstrez totuși o firavă bănuială, o senzație tulbure că a fost totuși ceva, este doar pentru că îmi rămân în minte câteva amănunte absurde – un sărut, un miros specific, o pietricică simțită prin talpa subțire a tenișilor, felul în care se îndoia într-o cută dizgrațioasă bărbia cuiva, o albină care mi s-a așezat pe umăr iar apoi peste ochi, o secvență de film, un rând dintr-o carte, o întâlnire sau o culoare... Uit uneori faptul că am fost vreodată într-un oraș, dar țin minte o stradă cotind într-un anumit fel pe lângă o terasă din fața unei case vopsite în galben murdar și lăsând să i se vadă perdelele demodate cu broderii complicate. Iar acest tablou pe care nu știu unde să-l plasez în orașele cunoscute de mine mă face oarecum să mă îndoiesc de siguranța mea și să mă întreb dacă n-am fost totuși în orașul acela al cărui nume nu-mi spune nimic. Această îndoială însăși este extrem de îndoielnică totuși, pentru că știu foarte bine că terasa și casa, vii în memoria mea, ar putea fi din altă localitate, pierdută și ea, la rândul ei, în uitare.

 

Ideea că nu pot controla pentru totdeauna tot ceea ce văd, tot ceea ce ating, aud, miros, gust și respir mă îngrijorează mai mult decât orice predicție sumbră aruncată asupra umanității. Mă gândesc, de pildă, că atunci când voi ajunge prima oară la Praga, voi colecționa gânduri și sentimente adânci, că îmi voi nota toate impresiile din cartierul lui Kafka, din straniul cimitir alăturat, că voi internaliza o lungă descriere a vreunui orologiu ce funcționează împotriva timpului, cu acele mișcându-se, filozofic, de-a-ndoaselea, și că toate frumusețea din spatele lucrurilor pe care le-am văzut vor fi amenințate mai apoi de uitare, pentru că e posibil ca, la un moment dat, în mintea mea din viitor să nu mai rămână nici o amintire concretă, iar pe retina mea să nu mai rămână umbra nici unei imagini din pitoreasca așezare din ținutul Boemiei. Sigur, veți spune că scrisul e un instrument de aducere aminte, dar, dacă nu aș știi că al meu este scrisul acela pe care-l păstrez în vreun carnețel, încă citeț, ale mele ștersăturile de nerăbdare, nu aș recunoaște că prin capul meu au plutit acele idei străine, ori că prin ochii mei au alunecat acele priveliști nemaivăzute.

 

Și atunci, în tot acest amestec de timpi confundându-se între ei, când trecutul împrumută incertitudinile viitorului, iar viitorul aerul leneș, știu pe de rost al trecutului, ce poate fi oare mai firesc, mai logic decât agasanta nesiguranță că ceea ce trăiesc mi se întâmplă într-adevăr și că ceea ce văd în jur reprezintă ceva infinit mai mult decât niște păreri, din moment ce eu însămi cel de ieri, și de alaltăieri, și din toți anii ce-au trecut nu sunt în ochii mei astăzi decât o opinie inconsistentă, rătăcind printr-o memorie cu tot soiul de fluxuri și refluxuri capricioase, stăpânite de aștrii necunoscuți?

 

dragoste de neînlocuit

dragostea unei femei e de neînlocuit.

dragostea unei femei e singurul lucru

care contează, și exclam asta știind

deja că destui vor strâmba din nas,

numai că ăsta e purul adevăr: pielea

femeii care iubește cunoaște toate

limbile fericirii universale și ascunde

rețeta acelui festin al simțurilor care

trezește tandru orice bărbat la viață.

 

dragostea unei femei e de neînlocuit.

cu ea în piept pot traduce constelațiile,

raiul și iadul, bucuria și nefericirea sau

pot merge pe jos prin mine însumi,

iar asta îmi face din ce în ce mai bine,

ca să nu mai spun de arhitectura sinelui

ce mi se solidifică până într-atât de mult,

de tare și de repede, încât, prin comparație,

pălesc toate marile catedrale ale lumii,

începând de la Notre-Dame de Paris și chiar

până la Basilica Santa Maria del Fiore.

dragostea unei femei e de neînlocuit.

cu trupul ei în brațe poți străbate continente

poți traversa oceane, chiar dacă nu știi să înoți

decât în apele ochilor ei, decât în fluviile ei

sentimentale, miraculoase și vindecătoare.

dragostea unei femei e de neînlocuit, și în

lipsa ei limuzinele noastre par căruțe ponosite

contul la bancă scade chiar dacă e în creștere

iar prietenii sunt plini de pojarul trădării

așa cum în vinul scump se mișcă mormolocii.

dragostea unei femei e de neînlocuit.

atașamentul ei cuprinde cadența melodiei preferate,

când îți cântă privighetoarea în coșul pieptului,

când te îmbraci în haine de pușcărie fericit

de parcă ai pleca la nuntă, când faci monetarul

stelelor de pe cer ca un nabab universal, știind

că limba ți-a fost cusută ca să parcurgi încet,

cu amănuntul, toate literele ce-i compun numele.

dragostea unei femei e de neînlocuit.

e singurul epifanie care nu poate fi înlocuită decât

de ea însăși, pentru că sentimentele unei femei

ascund și multimplică toate graiurile fericii universale,

cecurile iluziilor, apocalipsele speranțelor,

adică toate acele arme prin care noi învingem

crizele mondiale, catastrofele, și căderile de bursă,

iată de ce cred că știința ei de a ne face fericiți sau nu

îi conferă dreptul la titlul suprem și supraestimat

de doctor honoris causa al complicatei noastre

algebre sufletești și elaboratei matematici afective.

dragostea unei femei e de neînlocuit dragii mei,

pentru că femeia – ca să nu vă plictisesc prea mult,

femeia cu pielea ei astâmpără orice vendetă, orice

impuls războinic, ea ne învață alfabetul orbilor cu

mereu întoarsele cești ale sânilor ei rotunzi, perfecți,

în care noi bărbații nu ghicim niciodată, nimic,

și, mai important decât atât, femeia poartă discret

în fiecare dimineață toată argintăria surâsului

poate pe deplin conștientă că goliciunea ei

umple universul, și, în definitiv, acesta e

singurul lucru care contează și care ne arată de ce

dragostea unei femei e de neînlocuit.