vineri, 31 ianuarie 2014

tu retrăiești trecutul - iar eu îndur viitorul




uneori, mi se pare că
noi doi ne-am împărțit tăcerile,
rănile și nostalgiile în două:
la fel cum tu retrăiești trecutul,
eu îndur viitorul.
 

la fel cum tu retrăiești amintiri
și experiențe trecute, la fel și
umerii mei se lasă sub povara viitorului.
nu tot timpul și nu oriunde.
doar atunci când de pe buzele tale
alunecă infidel un zâmbet acompaniat de șoapte;
doar atunci când în jurul nostru,
doar în jurul nostru, se face noapte,
iar cerul e acoperit de o puzderie de note muzicale
ce îmi învie portativul amorțit din suflet
și îmi deschid ochii doar ca să-i vadă pe ai tăi
cum se închid, sub apăsarea somnului.


am văzut viitorul.
aveai o fetiță.
avea patru ani,
ținea un microfon în mână
și cânta.
fiecare notă – era perfectă, ca ochii tăi. iar ea avea ochii tăi.
fiecare sunet – era sublim, ca zâmbetul tău. iar ea avea zâmbetul tău.
fiecare armonie – de o emoție la fel de pură ca buzele tale,
ce n-au putut niciodată să mă sărute.
din clipa în care am văzut-o, am iubit-o.
am iubit-o ca pe copilul meu.


a fost un moment în care
mi-am adus aminte că
noi doi ne-am împărțit tăcerile,
rănile și nostalgiile în două:
tu retrăiești trecutul,
iar eu – îndur viitorul.





joi, 30 ianuarie 2014

expectanțe narativo-sentimentale




aștept nerăbdător să vină vara, să văd cum
te întinzi la soare precum o pisică adormită.
să te privesc când lenevești sâmbetele în pat,
de parcă timpul s-ar fi încâlcit în părul tău încâlcit
și s-a oprit ca să-ți șoptească povești demult uitate.
aștept să văd cum te ridici pe vârfuri să mă săruți,
ori să îmi arăți că ești la fel de înaltă ca mine,
sau să mă privești de sus, cu condescendență,
cu ochii tăi mari ce nu depășesc decât cu puțin linia zâmbetului meu,
chiar și în zilele toride în care porți tocuri înalte
cât doi gnomi așezați unul pe umărul celuilalt.


aștept nerăbdător să vină vara, mie îmi place să te
privesc când citești, când răsfoiești atentă pagini,
atunci am impresia că aud marea vuind în ochii tăi,
că pe chipul tău se dau războaie, că mor îndrăgostiți
și povești se întrețes, iar apoi uimirea se naște pe
buzele tale, venind dintre cele două coperți, unde
comori și trădări sunt descoperite alături de finaluri fericite.
aștept nerăbdător să vină vara, să te privesc pe plajă
când întorci o pagină și citești mai departe, când eu
te privesc mai departe curios să aflu finalul pe chipul tău.





un elefant. unul adevărat.




pentru că te plac
atât de mult
și atât de tare
m-am gândit ca de ziua ta
să-ți fac cadou
un elefant.
unul adevărat.
vezi tu, elefantul
mănâncă aproape orice,
mănâncă iarbă, frunze,
coji de cartofi, castraveți
și din când în când îi poți da
chiar și câte o portocală.
de dormit doarme în picioare,
 iubește necondiționat,
e loial, nu sforăie
și nici nu tușește în somn.
așa că să nu-ți faci griji,
iubita mea,
despre aceste stranii animale
se spune
că-și simt sfârșitul
cu puțin înainte
și pleacă.





miercuri, 29 ianuarie 2014

Un gând întârziat



Cea pe care am iubit-o cel mai mult, pe când am cunoscut-o, mirosea a femeie fragedă care se spală râzând în lumina soarelui, cu fereastra deschisă. Mirosea a femeie tânără, și țin minte că atunci când pleca din dormitorul meu, îmi înfundam nasul în tricoul în care dormise. Mirosea ca ploaia aia proaspătă din luna mai, când înfloresc cireșii. Au fost zile când mi-am redescoperit sunetele de trompetă din propriul suflet. Când zâmbeam aiurea, toată ziua. Dar, la doi ani după ce ne-am despărțit, parcă îi îmbătrânise cumva mirosul, căpătase un iz de stătut în care nu o mai recunoșteam. Mă gândesc uneori la el și parcă îmi e și mai dor de călătoria noastră la marginea orașului pe șoseaua mărginită de pădure, sau de ciorapul ei negru cu fir deșirat, de părul ei blond, strălucitor... Dar ea e altfel acum, pentru că e vie. Atunci mirosea ca ploaia, acum miroase ca o umbrelă pe care s-au uscat o sumedenie de ploi. Pe ea am iubit-o cel mai mult.
 
Pe ea o iubesc cel mai mult.