Mi-e și jenă să îți spun. Imaginează-ți că a venit din senin într-o zi, în
cea mai obișnuită zi, în cea mai banală zi dintre toate zilele banale, și mi-a
zis că ar vrea să facă dragoste cu mine, să mă tăvălească, să-mi scuture
balamalele, să-mi facă o verificare tehnică și toate cele. Apoi, s-a urcat pe
birou și a cântat, și a dansat, și mirosea a frunze de lămâie, și a trup spălat
de mare, și credeam că e beată, drogată, plecată de-acasă, însă când s-a
dezbrăcat am simțit că sunt eu și beat și drogat, și plecat de-acasă, și n-am
mai așteptat să mă mai roage o dată, devenise frumoasă, regină, regină malgașă,
regină mayașă, regină amazoană, regină mamă, sirenă, stăpână, așa că înfocat, prea înfocat, am luat-o îndată. Am
luat-o pe sus, am luat-o mai în jos, iar mai în sus, și apoi ne-am dus, ne-am
tot dus, până în cel mai dulce păcat. Ea era efectiv nebună, nebună-nebună, iar
eu eram bărbat, bărbat de bărbat, și-ntr-un târziu am dus-o acasă la mine, am
întins-o pe pat, și-am tot repetat, și-am tot repetat, până când dragostea de
toate cele pe amândoi ne-a învățat, până când ne-am știut pe de rost fiecare,
prin urmare totul s-a petrecut exact-exact cum ți-ai imaginat.
Aș vrea să spun totul într-un singur cuvânt. Detest toate lucrurile care se pot întâmpla între începutul unei propoziții și sfârșitul ei.
vineri, 30 mai 2014
joi, 29 mai 2014
Oriunde ai fi, oricine
În seara asta, nici prima și nici ultima fără tine, mă gândesc la tine,
dragostea mea, oriunde ai fi, oricine ai fi, mă gândesc la cel care încă te
vrea, la cel care încă te are, la cel care nu te mai poate avea. Mă gândesc la
mine, la noi, în timp ce greierii cântă o partitură stranie, și păsările dorm,
în copacul din fața ferestrei mele, și lumea doarme, ca și cum nimic nu s-a
întâmplat, iar în depărtare se aude un soi de lătrat, dar lumea nu se trezește,
și nici tu, dragostea mea, oriunde ai fi, oricine. În seara asta mă simt
luminat și poate că luminez ca un înger coborât în visul virginei, ba chiar aș
vrea să te luminez și pe tine, oriunde ai fi, oricine, dragostea mea, în seara
asta care s-a întins peste lume, să rup barierele distanței dintre noi, să nu
mai fie nici o distanță între tine și mine, ca și tu să mă luminezi cu
dragostea ta, ca și tu să mă luminezi oriunde aș fi și oricine.
Când îmi citești cu toate anotimpurile care te-au bucurat
Când îmi citești pagini întregi din cărțile tale
preferate, cu vocea ta radiofonică, întorcând colțul paginii cu degetele tale
moi, neastâmpărate și explozive, și fotografice, desigur, când mă fixezi undeva
la picioarele tale, ca pe o sălbăticiune proaspăt domesticită, ei bine, abia
atunci realizez că ești frumoasă ca o dimineață de vară, la munte, la mare, că
ești frumoasă ca un răsărit de soare, frumoasă ca orașul care se trezește la
viață, ca faleza invadată de trupuri bronzate, ca limpezimea apei, ca primele
valuri trezite de țărm. O faci de parcă te caută iubirea și-ți lasă urme de
pași pe nisip ca s-o găsești, adică pur și simplu îmi citești ca unui iubit pe care trupul tău a
pus monopol, ca și cum ai reconstitui cel mai reușit sărut al nostru, îmi
citești relaxată, detașată, de parcă nici n-ai ști că în jurul nostru se
deschid cu punctualitate umbrelele, cafenelele, că se avântă pescarii în larg,
știi tu, la ora fixă când yahturile se aliniază la start, spre lumea cea bună,
când muzica vieții începe, răsună, și bucuria se întinde, și se dilată, și se
înalță în suflet, ca o pereche într-un parasailing direcționat spre cer. Și mi se
pare, ascultându-te supus, că tu îmi citești cu intenția vădită de a mă conduce
spre al nouălea cer, că îmi citești probabil cum citesc mamele de îngeri, în
zilele cele mai limpezi de sărbătoare. Că îmi citești cu trupul
tău ars de soare, cu sânii tăi goi, plini de săruturi, cu zâmbetul tău care
vindecă, cu îmbrățișarea ta alinătoare, prescrisă numai mie, ca un tratament
super-eficient pentru serile când tristeți nespălate duhnesc pe sub ferestre
și îmi dau târcoale. Pesemne și probabil că tu îmi citești cu toată ființa ta, cu
toate anotimpurile care te-au bucurat, căci numai așa se explică de ce îți cresc
aripi în fiecare seară, sau de ce mă dezbraci cu atâta știință cu iubirea ta
toată, încapsulată, natural, în iubirea mea cea mai mare.
miercuri, 28 mai 2014
Când nu există o contraofertă comparabilă cu dragostea ta
Unii bărbați își aduc zi de zi servieta la muncă, alții mașina, alții
zâmbetul, iar alții împrumută ceva din frumusețea femeilor cu care trăiesc,
poate un zâmbet, poate ceva blând, euforic, ceva aparte, o scânteie, ce
luminează centimetru cu centimetru întreg perimetrul de lucru. Eu, în schimb,
sunt în dilemă, adică nu pot să împrumut nimic din frumusețea ta, nimic, nu
știu ce să iau de la tine, ce pot să îți dau, pentru că și în iubire există
cerere și ofertă și nu poți oferi decât ce se cere și nu poți cere ceea ce nu
ți se va oferi niciodată, asta am înțeles mai demult. Dar cum rămâne totuși cu
zâmbetul tău care mă întâmpină zilnic, cum rămâne cu trupul tău care se
dezgolește noapte de noapte, cum rămâne cu sufletul tău în care sufletul meu se
desfată? Inconștient, mimetic, îl iau cu mine în fiecare dimineață, ca pe un
gând tras la indigo după gândul tău, de un sfânt, cu bucurie, ce intermediază
bursa sentimentelor dintre noi doi, cererea și oferta, oferitul și primitul.
Poate că tocmai sentimentele determină gândirea noastră, și nu invers, iar noi
credem că ele ne sunt date doar spre a fi împărtășite. Dar eu știu că iubirea e
iubire doar atunci când exclude gândirea, deși o gândire fără iubire nu e
gândire, și poate de aceea nu pot să iau din frumusețea ta nimic, pentru că
știu că nu există pe lumea asta o contraofertă comparabilă cu dragostea ta, și,
la fel, cum îmi bat pentru tine inima nu-i inimă să mai bată.
marți, 27 mai 2014
O lume în care să pun toate gândurile să mă copilărească
E timpul să mă confesez. E timpul să admit că nu am mai fost în copilărie
demult. Că nu am mai bătut demult la ușa întredeschisă de după care visele au
zbughit-o în lume să o cucerească. Că nu am mai scotocit demult prin sertarul
cu fotografii alb-negru în care viața apare totdeauna color și plină de
miracole. Ar trebui să îmi fac un harakiri moral. Un mic proces de conștiință.
Ar trebui de fapt să-mi fac timp pentru toate acele timpuri atemporale. Ar
trebui să îmi fac timp. Îmi spun asta de parcă și timpul se face așa cum faci
un ceasornic, un orologiu, care măsoară mereu alte timpuri. Ar trebui să îmi
fac timp, îmi spun, un timp numai al meu, o lume numai a mea, și să intru în ea
ca într-o împărăție din care a fugit împăratul. O lume în care să-mi fie
slujnice amintirile, și visele să îmi slujească. O lume în care să cer să mi se
aducă toate jucăriile, să cer să mi se aducă toate bucuriile, o lume în care să
pun toate gândurile să mă copilărească, iar tu, ca o frumoasă adormită, să
m-aștepți în extaz ca pe un prinț călare pe calul lui alb.
luni, 26 mai 2014
Discurs de gratitudine în fața ferestrei
În primul și în primul rând vreau să-i mulțumesc mamei mele că m-a făcut
frumos, deștept, sănătos, că m-a așezat în primele rânduri la școală, în
iubire, în viață, în sala de teatru, îi mulțumesc că m-a făcut din iubire cu
iubire și pentru iubire. Tot în primul rând, vreau să-i mulțumesc tatălui meu că
m-a făcut frumos, deștept, sănătos, că mi-a arătat coperta primei carți, că a
intrat cu mine prima oară pe ușa bibliotecii, în curtea școlii, în sala de
cinematograf, că m-a învățat cum să le vorbesc oamenilor, cum să-i ascult, cum
să-mi leg șireturile, îi mulțumesc că m-a făcut cu iubire și pentru iubire. În al
doilea rând, vreau să le mulțumesc profesorilor mei, că mi-au fost exemplu de
verticalitate morală, că m-au făcut să iubesc ordinea, curățenia, disciplina,
lumina, cartea, scrisul, autenticul, că m-au făcut să detest abuzul, statul și
legile lui, excesul, că mi-au dat imbold spre litere, spre literele numelui
tău. În al treilea rând, vreau să le mulțumesc prietenilor mei care au înțeles
că prietenia e mai presus de toate, că au înțeles că sunt așa cum sunt, o
palidă fărâmitură de iubire pe acest pământ, o trestie schimbătoare în bătaia
vântului, le mulțumesc că m-au suportat din când în când. În al patrulea rând,
vreau să le mulțumesc femeilor care m-au iubit, că m-au învățat să prețuiesc
sărutul, patima, trupul, atingerea, confesiunea, tăcerea, că au fost cu mine în
cele mai frumoase anotimpuri, în cei mai frumoși ani, în cele mai frumoase
locuri, și lor le mulțumesc că m-au iubit cu iubire și pentru iubire. Nu în
ultimul rând, vreau să le mulțumesc cititorilor mei, că mă suportă, că îmi
parcurg rândurile, nostalgiile, iluziile, fantasmele, temerile, bucuriile, că
au călătorit deja cu mine prin pragul mai multor ani scriși, prin cele mai
frumoase sau înfricoșătoare emoții, prin tunelele din spatele cuvintelor, prin
ceruri și pământuri, prin nori și sentimente, le mulțumesc pentru încredere și loialitate.
Vă mulțumesc tuturor, vă mulțumesc cu inima cât un purice și cu pălăria scoasă,
dar refuz orice laudă, pentru că iubesc și iubirea nu se laudă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)