Tu ești nemaiîntâlnită. De fapt, ești o femeie plămădită ca o picătură
chinezească: dar nu-mi ciuruiești creierul, ci inima. Inima mea a ajuns un soi
de sită, însă nu pentru ceai verde, ci pentru stors macaroane. Ești
nemaiîntâlnită pentru că anotimpurile din părul tău seamănă acelor bijuterii atât
de scumpe încât sunt ținute în seifurile băncilor, în timp ce copii impecabile
sunt purtate în numele lor în lume, înlocuindu-le perfect și născând chiar
ideea inutilității originalelor. Iar părul tău, lung și tandru ca o cascadă
verde, îmi amintește de poziția ideală a unei femei nespus de frumoase care,
citind întinsă, pe deasupra cărții, vede marea, iar privirea ei părăsește pe
una pentru alta, ca o alternativă scufundare în abisuri de culori diferite. Tu
ești indubitabil elaborată din răbdarea picăturii chinezești: vii peste inima
mea cu insulte mici și bisturie moi, croșetând în mine un simțământ de mult
nemaiauzit și nemaivăzut. Ești o femeie aproape fără oase, și de aceea, fără
miros. O femeie inodor, precum cele căzute din văzduh, fără să știe ce caută pe
pământ. Dar înger nu ești deloc. Nici demon. Nici om nu ești. Ești pur și
simplu o femeie ca o picătură chinezească. Ai sonoritate și cazi, tot cazi,
demolând, prăbușind, înghesuind lucrurile și făpturile peste care vii în
avalanșă. Dacă aș fi fost schior, aș fi izbutit, poate, să mă strecor printre
picăturile tale chinezești. Dacă aș fi fost înotător, la fel, poate aș fi
reușit să te ocolesc și să ajung la mal. Dar nu sunt nici una nici alta, ci
doar un bărbat. Așa că mi-e imposibil să te evit. Tu ești picătura mea
chinezească preferată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu