iubito, în ultimele zile mă gândeam cum ar fi să ai un
termos
pentru fiecare lucru pe care vrei să-l mai păstrezi un
timp.
iubito, e uluitor că de când ai plecat oasele mi se
deschid și trecătorii
îmi înțeleg din prima dragostea. ei recunosc cu ochiul
liber locul din mine în care
fermentează pasiunea așa că am început scriu. scriu tot
ce îmi amintesc, cu precizie.
cu precizia unui iute metronom. numai că memoria mea,
după cum știi,
nu este cea mai de încredere. prin urmare eu scriu tot ce
îmi imaginez
cu precizia unui iute metronom, numai că nimic din ce îmi
imaginez nu este exact.
așa că scriu, scriu, scriu, până la epuizare, până când
nimic din mine nu rămâne nescris,
până când sufletul meu de taur debil face infarct. și
atunci, de-abia, viața capătă sens.
atunci mă liniștesc, beau ceai, dorm normal. în patul
nostru se simte încă dragostea,
în patul nostru frunzele de persimmon sunt inventate, ar
putea fi niște lalele, mai ales că
pieptul meu se deschide și se închide numai după
respirația frunzelor de persimmon.
cândva, peste ani, când persimmonul nu va mai exista,
când mirosul lui va fi o amintire,
voi scrie, fără să respir, un poem sentimental, cum nu
s-a mai pomenit.
nu va fi nici siropos, nici inteligent, nici inspirat, va
fi un poem cum nu am crezut.
nu va fi despre mine, nici despre viața mea, nu va fi
deloc despre viață,
nici despre moarte, va fi un poem despre tine, despre
dragostea ta ireproșabilă,
deși până și tu, iubita mea, n-ai fost ferită de
greșeală.
o să ți-l citesc în patul nostru plin de amintiri,
acoperit de frunze de persimmon,
cu speranța că nu te vei putea abține, că mă vei lua în
brațe, când vântul leneș mă va
adulmeca dintr-o parte, iar eu, cu o palmă ascunsă între
genunchi, mă voi întoarce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu