miercuri, 11 decembrie 2013

Gânduri așezate într-un bar despre vârsta dragostei



A venit iarna și, de câte ori am ocazia, intru în câte un bar la un ceai fierbinte unde, de foarte multe ori, întâlnesc felurite cupluri, perechi de oameni care se iubesc și pe care îi observ discret, condus poate de acea curiozitate scriitoricească, dar mai ales umană, care caută tipologii, personaje, reacții și scântei. Mi-am închegat astfel, în timp, câteva idei stranii pe care aș vrea să le așez în grabă aici. Vedeți voi, altădată au existat feluri de a iubi care astăzi, nouă, modernilor târzii și post-modernilor, nu reușesc să ne mai spună nimic, ne trezesc doar curiozitate și poate, cel mult, un zâmbet afectuos. Cine mai poate azi citi un poem al trubadurilor de demult, fără un surâs indulgent în colțul gurii? Toate metaforele senine, chiar și în ardoarea sentimentelor pe care le exprimă, întreg ceremonialul copilăresc al curtării, toată puritatea ostentativă a iubirii nu mai sunt decât imagini, artificii, ornamente incapabile să suscite în noi gândul iubirii. Îți mai închipuie oare azi vreun poet ori scriitor muza în postura paradisiacă în care a imortalizat-o Dante pe Beatrice? În cosmosul magic și eroic al Isoldei? Ori măcar în atmosfera cavalerească a Julietei? NU, cu siguranță nu. După atâtea veacuri de dragoste, spiritul nostru, deși nu cred că s-a săturat de iubire, ba poate o caută cu aceeași înfrigurare ca cei dintâi oameni, și-a alterat oarecum sensibilitatea, și-a complicat structura, s-a cicatrizat și s-a dilatat, așa încât nu mai poate iubi cum Dante a iubit-o pe Beatrice, Petrarca pe Laura, ba nici măcar așa cum Werther a iubit-o pe Charlotte. Se pare că trăim, după toate probabilitățile, într-o altă vârstă a dragostei.
 
Mult timp, m-am întrebat așa: de unde vine sentimentul nostru de iubire și cum arată el? După un oarecare timp de reflecție mi-am spus că, în ansamblu, trei par a fi sursele și ipostazele sale primare: dragostea febrilă și demoniacă post-romantică a lui Dostoievski, dragostea cerebrală, rafinată și neliniștită a lui Proust și, în sfârșit, dragostea carnală, dezinhibată și freudiană a lui Kundera. Cumva, aceste trei forme ale iubirii stau la baza întregii game de sentimente amoroase ale prezentului, fie în viața noastră, fie în cărțile scriitorilor de azi, fie în cel mai banal serial de televiziune. Desigur, aici fac referire la dragostea înțeleasă ca psiune, ca ardere, și nu ca amiciție, camaraderie, în sfârșit, căsnicie, sentimente înrudite, dar care apar abia atunci când pasiunea se stinge sau, în orice caz, își schimbă în mod radical natura astfel încât m-aș abate prea mult de la subiect dacă m-aș opri aici asupra acestor subtile metamorfoze care se petrec, în timp, cu sentimentele dintre doi îndrăgostiți.
 
De la Dostoievski dragostea noastră moștenește în mare parte cam tot ceea ce ține de disperare, de nestăpânit și necontrolat, de contradictoriu, ba chiar de morbid uneori, adică de demoniac, însă fără teatralitatea și grandoarea iubirii romantice. Dragostea de tip dostoievskian nu are nevoie de gesturi grandilocvente, de grădini italiene sau de cadrele desprinse din pânzele lui Caspar David; ea irumpe în mediul nostru cotidian, sumbru și anost, asemeni unei stele, însă vorbim aici de o stea întunecată, nu de un luceafăr; este o dragoste intensă, dar destrucitvă, o dragoste care maschează sentimentul fatalității, precum cea a lui Dimitri Karamazov pentru Agrafena Alexandrovna sau a lui Parfeon Rogojin pentru Nastasia Filipovna. Aceasta este dragostea celor nefericiți, predestinați către sublimarea disperării și către temperarea febrei prin rafinament, prin ludic sau prin cerebralitate. Ea adună sub zodia sa cartoforul inveterat din orice oraș și ucigașul din dragoste din ultimul sat moldo-valah de la știrile de la ora cinci.
 
Odată cu Proust dragostea nuanțează un rafinament și o subtilitate pe care nu a avut-o niciodată, nici măcar în epoca libertinilor, căci deși împărtășește cu dragostea libertină dezinvoltura, intelectualitatea și chiar un anume grad de rafinament, ea se caracterizează mai mult printr-o maturitate gravă, venită ca un rezultat al experienței acumulate și al autoreflexiei. Din acest motiv, orice este brusc, violent, intempestiv, ori doar zglobiu, dispare în dragostea proustiană, iar patosul și disperarea nu pot aici atinge decât sentimentul neliniștii și al geloziei. La drept vorbind, spre deosebire de dragostea dostoievskiană, în cea proustiană – ca și în iubirea kunderiană – nu există sentimentul tragicul, ci doar un ennui discret și o dramă senină, plină de eleganță. Albertine nu poate inspira nici crime, nici năpaste, febre primejdioase, ci doar dubii, autochestionări, rememorări și suplicii dulci, neliniști estetice, în miros de cafea și de madeleine.
 
A treia și ultima formă de dragoste a timpurilor în care trăim este cea mai frecventă dar și cea mai clișeizată, deși evident că ea nu este exclusivă. Dragostea la Kundera este mai întâi de toate carnală, o expresie fiziologică învăluită în necesități psihologice. Ea nu este nici violentă și nici febrilă, chiar dacă atinge uneori misticul, precum în cazul dragostei dostoievskiene, și nici cerebrală, reflexivă și sulbimă ca în cazul celei proustiene. Ea poate fi asociată aventurii sau devotamentului, poate fi ocazională sau statornică, întâmplătoare sau intenționată, dar rămâne la fel de ușoară și în același timp abisală. Tomas și Tereza sunt cuplul reprezentativ al acestei forme de iubire, expresia ei masculină și feminină tipică, dar toate personajele lui Milan Kundera iubesc și sunt iubite, iar expresiile masculine și feminine ale acestei iubiri trec prin rocade de gen la nivelul personajelor, așa cum e cazul lui Franz și al Sabinei, ceea ce anulează de fapt diferența dintre feminin și masculin. La Kundera dragostea este experiența obișnuită a prezentului uman de astăzi, oniricul, romanticul, demoniacul și toate celelalte categorii estetice ocupând doar interstițiile acestui element alcătuit eminamente din trup și psihic.
 
Astăzi, vârsta iubirii pe care o experimentăm este compusă din toate aceste trei ipostaze ale iubirii, fie în starea lor relativ pură, fie în combinații, încrucișări și hibridizări de tot felul. Ele compun imaginarul nostru amoros post-romantic, post-eroic și post-dantesc. Aproape cu toții ne regăsim în ele fără să o știm, le citim reluate și îngroșate în noi și noi romane de dragoste tipărite pe bandă rulantă după calapoduri gata făcute, le vedem în fiecare seară pe micul ecran, și așa mai departe, încât nici măcar nu le mai conștientizăm, deși le recunoaștem familiaritatea, spre deosebire de poemul lui Dante, piesa lui Shakespeare sau opera lui Wagner.
 
Va fi vârsta aceasta a dragostei pe care o trăim depășită cândva, așa cum s-a întâmplat și în trecut? Nimic nu ne poate face să răspundem negativ la o astfel de întrebare. Mă întreb dacă vom reveni oare la forme revolute de iubire. Cred că nici acest lucru nu poate fi exclus. Vârsta noastră se caracterizează oarecum printr-o viziune rectilinie a istoriei, însă, la nivelul timpului, ea este oarecum prea fragedă pentru a trage concluzii cât de cât solide, deși întoarceri, cel puțin viccoene, s-au mai văzut chiar și în timpurile noastre. În sfârșit, putem spune că orice certitudine în res extensa este de la sine exclusă. Asta fiindcă între timp suntem ocupați să iubim, să iubim fiecare cu Dostoievski, Proust și Milan Kundera.





 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu