Femeie frumoasă,
Detest că am uitat cum
se spune Te iubesc, la fel cum detest
să măsor cuvintele în kilometri cu două benzi și atingerile în șoaptele cu care
urcăm liftul. Detest aceste lucruri.
Dar și mai mult detest
când nu mă învelesc cu literele de foc din numele tău, când tremur în
așternuturile sfâșiate de frământările nopților în care aștept mesajul în care
îmi spui că vii, acompaniat doar de freamătul cuvintelor ce mă îmbracă în
răspunsuri care cad la fiecare pas, pe treptele pe care eu alerg spre tine.
Detest nevoia ce mă
face să mă trezesc înaintea deșteptătorului ca un dependent de fiecare amintire
a dimineților noastre euforice. Detest să-mi beau cafeaua singur, cu gândul la
tine.
Detest să spun La revedere uitându-mă în oglinzi solare
construite din pendative strălucitoare, răsucite în jurul gâtului mușcat de
îmbrățișările tale atinse cu vârful degetelor tremurânde. Detest patul prea
încăpător, dușul prea spațios, cada prea largă, și toate locurile care îmi oferă mai mult
confort decât am nevoie în lipsa ta.
Detest să mă reinventez
în fiecare zi pe care o șterg cu radiera de pe filele calendarului tipărit în
coapse tari, în alunițe adunate pe secundar.
De fapt, detest că
trebuie să trăiesc într-o lume goală de tine, în care toți sunt personaje la
matineu, într-un spectacol cu casa închisă de gratiile care vibrează de
strigătul deznădejdii negăsirii, în electro-vibrații înroșite de pahare
ciocnite la marginea granițelor vămuite. Detest că nu ești aici, acum.
Detest să nu revin
decât mâine când eu nu am plecat nici ieri, ba încă învăț să detest lacurile în
care mă oglindesc când te conjur să mă ierți că nu mă detest pe cât te doresc,
scriindu-mi numele pe luciul fiecărui bob de perlă cules din hăul speranței,
înșirat pe colierul infinitului pus sub sechestru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu