De vorbă cu Morfeu, reflexia mea din vise

-          Ce bine că te-am prins aici! Că iar fugi și cine știe când ne mai vedem.

-          Offf! Bine... Ce vrei cu mine?

-          Să-mi spui.

-          Îți spun, numai să știu. Ce să-ți spun?

-          Spune-mi, ce sunt oamenii?

-          Sunt culori, cred. N-am văzut vreunul incolor până acum.

-          Ei, nah! Păi de ce să fie culori și nu sunete?

-          Și sunete. La fel, nu am văzut vreunul tăcut până acum.

-          Dar cei muți? Nu sunt tăcuți?

-          Nu. Ei văd. Iar vederea... e un fel de vorbă. Privește... cum mă uit la tine acum. Ce-ți zice asta?

-          Că râzi de mine.

-          Vezi? Doar pentru că nu vorbesc, nu înseamnă că sunt tăcut. Un sunet nu e doar un sunet, tinere; e și o literă, o dungă, un punct... sau chiar o oră. Ori chiar un vis.

-          Tu mă minți... nu ai cum să spui că sunetul e oră sau punct!

-          Hehehe... Zâmbesc. M-ai prins. Nu e. E invers. Dar fă așa: ascultă o picătură și gândește-te apoi la tot ce te gândeai când ai ascultat-o. Vei vedea atunci ce înseamnă un sunet.

-          Offf... iar nu te înțeleg. Dar poate că așa sunt eu și așa ești tu. Mai bine spune-mi ce vezi când mă oprești pe mine din visare.

-          Văd tot ce nu aud, simt tot ce nu am mai văzut, gândesc tot ce nu știam. Și înțeleg.

-          Hmmm... dar eu de ce nu fac la fel când tu dormi?

-          Fiindcă suntem unul întru visarea celuilalt. Fiindcă tu ești prea ocupat să mă visezi pe mine făcând tot ceea ce am zis adineauri.

-          Stai... păi... păi... acum cine visează? Care dintre noi?

-          Cine știe... poate amândoi.