duminică, 12 mai 2013

Our urban warfare




Dacă poți săruta în felul în care vorbești, când ești blândă și curioasă, atunci îți promit că voi încerca să-mi țin mâinile murdare departe de mintea ta.

Îmi dau seama când mă vrei înăuntru și când în mintea ta construiești acte animalice ale păcatului interzis. Ori când ridici în jurul tău baricade (și când îți promiți că nu vei ceda) ca să acoperi urma vulnerabilității tale emotive. Ești exact în fața mea. Te ții tare (încă) și porți o armură în jurul inimii tale.

Conștientizezi că asta nu te va ține în siguranță, dar că e, totuși, un început. Câțiva, ți-au povestit că asta e dragoste, dar tu, când mă privești, parcă fierbi și parcă arzi în interiorul unui termometru. Eu? Eu nu-i spun dragoste acestui conflict al dorințelor. Îi spun război urban.

Tu? Tu parcă îmi inhalezi cuvintele pasiv, le înghiți și le absorbi ca să fi sigură că ajung în vene, în artere, în măduva ta osoasă, unde se preling ca mierea și unde te ard treptat ca un arsenic, fiindcă știi că ele nu sunt nimic altceva decât minuscule și drăgăstoase minciuni.







2 comentarii:

  1. între tine şi mine doar pleoapele mele albăstrui de nesomn, de nelinişte, singurul pretext în spatele căruia mă mai ascund uneori, însă nu ca să mă feresc, cum s-ar crede ci ca să mă apropii, căci nu mă mai tem de multă vreme.
    şi totuşi, îmi pare că numai aşa, acoperindu-mi albul ochilor, îmi dezvălui de fapt sufletul, cel peste care las apoi dinadins pletele negre să cadă, desprinse din agrafa unui timp al promisiunilor pe care nu ni le-am făcut.
    şi atunci şi aşa îţi simt fiecare răsuflare şi fiecare bătaie de inimă de parcă ar fi ale mele, din mine venind.
    da, aş putea să te sărut, ştim amândoi că e aşa şi mi-s dragi desenele mâinilor tale.

    RăspundețiȘtergere