And there's time to kill today

Obișnuiesc ca seara, înainte de culcare, să închid ochii doar așa, aparent, ca să nu mă vadă nimeni cum reușesc să retrasez hotare ale imaginației și ale jocului de sine. E momentul când am nevoie cel mai puțin de cuvinte și când luminile se dezintegrează treptat în atomi de fum, care mă proiectează până departe de tot, acolo unde altădată era o liniște flămândă suficientă pentru amândoi. Și te văd. Exact. Te văd așa cum ești, ca pe ultima descendentă în linie dreaptă a frumoasei Freya, dar una mai suplă și mai delicată decât în tabloul lui Gehrts. Mă lași fără cuvinte și fără termeni de comparație, fără să ai încă colierul fermecat (Brisings) pentru care vanitatea Freyei a depus atâtea și atâtea eforturi. Inocența ta se pierde într-o pelerină de pene ce se mai transformă uneori într-un șoim și într-o caretă trasă în zbor de două pisici. Mai trebuie spus că ție nu-ți plac nici mistreții nici armele de vânătoare. Preferi lira și măiestria poetică, pentru care ai da la schimb totul aurul de pe uscat și toată ambra de pe mare. Frumusețea ta împacă impulsurile celor doi zei Aenir războinici și aruncă dorință peste câmpiile fertile și întinse ale Asgardului.

Se înlățuiesc pe urmă momente în care te absorb cumva prin toate cotloanele uitate ale imaginației mele. Mai ales că nu ți-a scăpat nici măcar acel secret potrivit căruia similitudinea dintre elfi și oameni permite împerecherea între specii din lumi diferite. Vezi tu, înainte să deschid ochii, avem timp să remodelăm totul. Și fiecare își poate spune ce vrea, în limbi moarte și necunoscute, prinși în ritualuri interzise, și fiecare iubește cum vrea, doare cât vrea. Apoi pleacă. Cel puțin 2 mii de obiecte ne înlocuiesc distanța. Când deschid într-adevăr ochii, tavanul pare același, de parcă nu te-aș fi iubit niciodată, și îmi place tot mai mult cum ajung să te uit, sau cum îmi las încet trupul inert să alunece dincolo de gânduri, și cum în loc de bună dimineața trag toate perdelele.

Iar cine sunt nu mai îmi amintesc de aseară. Parcă am ieșit dintr-o fabrică de emoții a cărei intrare e de fapt în dormitor și a cărei ieșire pare ultimul vis suspendat pe sub geam. De vină ești tot tu pentru toate. Da, încă mai susțin cu tărie asta. Pentru că n-am reușit să te văd decât pe jumătate, aproape orb. Ca și cum ochii lui Dali mi-ar rămâne singura aspră mărturie a sânilor tăi. Cum ar fi să-ți admir formele în fiecare oglindă, dintr-o nebunie exotică și privilegiată? Nu știu, la fel cum nu știu vremea de mâine și la fel cum nu cred nici în horoscop. Am puține credințe de altfel. De exemplu, uneori simt că doar Offenbach și coapsele tale mă pot închide atât de lejer într-o stare adâncă, exact așa cum melcul se ascunde într-o odaie de taină, și când te privesc descopăr o cochilie în fiecare amănunt, în fiecare dres pe care-l porți. E detaliul nostru, prins într-o plasă cu ochi denși. 

Și dacă deschid fereastra pentru a ști cum să mă îmbrac adecvat vremii de afară e tot din vina ta, pentru că reușești atât de facil să te evapori în ultimele umbre ale unei nopți prinse în offside. Îmi zic că orice întâmplare de care te desparți te face să te simți și mai singur, așa se explică de ce atunci când mă așez pe scaun ca să scriu încep să deviez, iar peste câteva minute mă gândesc la câte și mai câte îi voi șopti șopârlei... Mi-e ciudă că mă supun așa docil timpului și lumii, mi-e greu să accept cât e de inutil să te zbați fie și pentru a culege zmeură proaspătă ori pentru a mai întâlni măcar o singură dată ochii Freyei. Am sau n-am și eu vreun destin anume? Cui îi pasă. Bărbatul din mine pare a fi predispus a scrie fantezii și alte nimicuri, având indolenta credință că, în spatele acestor flash-uri, alergând, va găsi o clipă de liniște profundă. Un soi de clipă eternă.

Deși despre eternitate nu prea se știe nimic concret.

Sinoptic timid

Cum să-mi fac curaj și să-ți spun verde-n față că te plac? Știu că nu m-ai lua în serios, mai degrabă ai schimba discuția asta la 180 de grade. Dar eu tot mă roșesc și tot mă ascund printre cuvinte, până și barba crescută îmi miroase a lagună, parcă trasez reversuri ori de câte ori mă gândesc la tine, și totuși cred că cel mai bine ar fi bine să ieși din colțul tău, să te admir, iar tu să te arăți la rândul tău așa cum ești, cu scoici în păr, fremătând peste bezmeticele vedenii parcelate de cei din jurul nostru. Cumva, inima ta îmi pare un teritoriu greu de cucerit, mai inaccesibil decât un teritoriu euclidian, ori chiar decât un spațiu scolastic desființat de vreun sofism aruncat aiurea. Recunosc, zâmbetul părului tău negru îmi face flirtul atât de banal, încât îmi vine să te atrag în patul meu de poet îndoctrinat și fanatic, unde să scurg inegenios peste tine gesturi erotice. Prin care să te degust ușor și prin care tu să dispari de fiecare dată.

Degeaba mă concentrez pe alături. Poate n-ai să mă crezi, dar eu tot continui să te caut, în ființe, în sticle de bere, în conversațiile celor care mă absorb, în flacoanele goale de medicamente și chiar și în dopuri de plută. Poate trebuie doar să te caut în mine, te pomenești că te-ai fluidizat și mi-ai invadat sângele, cum altfel ți-ai putea înfăptui epopeea de dragoste diabolică? Tu nu știi asta încă, dar vei scoate la iveală colțul de lumină din mine. Vei scotoci până înspre nucleul meu întunecat, pe care-l vei distruge. Mă vei răpi nebunește din fragmentul ăsta dezordonat în care mă înec, din subsolul ăsta decupat din Fight Club. Îmi vei pune pistolul la tâmplă și voi începe viața de la zero, viața adevărată. Mă vei iubi atât de tare încât îmi vei arde mâna, distrugându-mi temeliile. Vei prelua cumva tot controlul asupra istoriei mele. Mă vei ghida spre atașamentul absolut, mă vei învăța ce e zborul fără aripi.

Așa că apropie-te sfioasă și obraznică lângă mine. Și o să vezi că te voi îndrăgi la fel de mult cum își îndrăgesc mamele copiii fără tată. La fel de intens, până vei merita tot ce mi se întâmplă. Voi fi un dor presărat în dragoste ajunsă la timp, voi lăsa să cadă anii între noi așa cum cade tencuiala într-o casă veche. Te întreb: de ce citești aceste rânduri, mai bine dă un semn, arată-mi că vrei să ne luăm în primire unul pe altul, să fim noi aceia aceia care dansează când desculți pe jar de stele, când pe cioburi colorate. Sau  hai și spune-mi mai bine de ce nu-ți amintești că tremurul nostru nu e decât un copil care râde în somn, exact când în camera alăturată tristețea face curățenie generală printre adulți?

Trupuri ascunse într-un clarobscur din camera de zi

Te rog, nu adormi încă, mai stai. Mai stai și ține-mă de vorbă, îmi place să gust din chicotitul tău de copil neastâmpărat, calibrat cu tremurul vocii tale blânde, care îmi răstornă ecoul din suflet de câte ori mă opresc ca să respir. Camera ta clarobscură e doar un laringe uriaș, în care o acustică amețitoare așează tăcerea peste stările pe care mi le provoci. Fotografiile tale mă înghit cu totul, mă expediază într-un clarobscur de unde te aștept. Te aștept ca să-ți absorb culorile, textura, dorința de a acoperi pe cineva cu îmbrățișări. Nu îndrăznesc să te ating, ar fi ca și cum mi-aș lăsa mâinile libere de tot ca să cânte la un instrument imaginar. Din care s-ar naște o melodie de legătură puternică între mine și lume. Ochii tăi fardați erotic ar umbla atunci pe pielea mea, un soi de mâncărime mi-ar cuprinde trupul, îmi vine să mă înec în mușcăturile tale sângerii, înainte de a atinge dorința maximă, peste tot doar miros de transpirație trandafirie și de dragoste după dragoste. Îmi iei mințile deliberat, mă despici în fâșii nuanțate de violet, poate că nu ești decât vreun bici al eroticului care sfârtecă cerul cum face din când în când câte-un curcubeu.

Ard în mine de dorință ca să ne fie cald împreună, îmi vine să te desfac de ochii aceia ce mă fixează, trasează-mă te rog la forma mea inițială, arătă-mi acel măr unic care se mușcă singur, aruncă piaptănul dintre cearșafuri, eu caut centrul atracției tale la fel cum viermele-sentiment caută gaura lui neagră. De ce mă faci să-ți ador nebunia? Oprește toată această explozie de cicatrici, reconfigurează cumva frumusețea ta burgheză, nu-ți mai ascunde rujul acela aprins, tu nu vezi că mi se aprind călcâiele după tine? Mai bine dezleagă-mi nodul gordian din privire și sfarâmă-l în patru, ca să potolești ușor aceste pendative de la gâtul tău, cel ars de soare și de amor tantric, scrie-mi pe fereastra aburită de intensitate micul tău secret și-am să-ți aduc elefanți purtători de noroc, cum n-a reușit nici Hanibal în fața porților Romei, sau am să-ți așez pe covor toată frumusețea savanei africane, la ceas târziu în noapte, când nasturii rochiei tale se vor desprinde neastâmpărați.

Through The Eyes Of a Child

Vine o zi de toamnă când parcă altcineva te locuiește. O vreme când acest altcineva se obișnuiește în timp cu toate gesturile tale, cu felul tău de a vorbi și a rosti, rămâne mai apoi o vreme ca un miros de țigară ce se impregnează în haine. Și mintea ta parcă ia o pauză și se desprinde de tot, refuză să mai fie un clovn, alege mai bine să fie la fel de frumoasă ca o cățelușă care se lasă pe spate și-și arată burta nostimă. Așa că am vrut să evadez acum câteva nopți, și m-am aruncat într-un taxi care m-a dus pe un drum ce mi s-a părut că a fost cel al redescoperirii. Al redescoperirii în și de sine. A poeziei, a muzicii și a Omului din Om.

Am cunoscut un taximetrist bătrânel, care își pierduse nevasta și cei doi copii, dar care avea încă un fel degajat și înțelept de a privi viața, oamenii. Deși de felul meu am așteptări puține și arareori găsesc oameni interesanți, bătrânelul acesta mi s-a părut simpatic și demn, un ins la locul lui. Asculta o muzică neobișnuită pentru un oraș de provincie, jazz francez, folk vechi, blues european. M-a întrebat dacă vreau să ascult radio, am refuzat politicos însă, cuprins de muzica aceea bună în care el își împrăștia ore la rând gândurile. Parcă vedeam totul prin ochii unui copil. Asculta la un moment dat Mircea Baniciu, Eșarfă în dar. Am vorbit despre una despre alta, ba chiar la un moment dat și-a deschis sufletul la galbenul becului. Mi-a expus pagini de trăiri ale celor care altădată au stat pe locul meu, mi-a relatat întâmplări grave, adânci, dar și momente vesele, care m-au desprins de vremea de afară. Nu pot descrie exact, dar pentru prima oară după ceva vreme, am ascultat, am respirat, am înțeles. Am rămas fără cuvinte, am fost implicat într-un moment pe care n-aș fi vrut să îl pierd curând, unul din acelea pe care le mai vezi în cărțile ori în filmele bune, descrise de un narator invizibil. Am smuls din povestirile bătrânelului trăiri reale, crude, palpabile.

Abia mă mai uitam pe geamul taxiului după trecători adăpostiți de umbrele, vocea lui calibrată perfect aluneca pe lângă mine, parcă simțeam nevoia să vorbesc cu un străin, nu eram în stare să mișc un deget, imaginile mi se rostogoleau în minte repede ca într-un film mut. M-am și întrebat dacă sunt în locul în care ar trebui să fiu, ori poate doar am uitat. N-am să uit niciodată vorbele lui: Încă ești tânăr, știu și știi și tu că ai dreptate, că vrei să răstorni lumea și să o îndrepți, dar gândește-te că în țara asta dacă spui ce gândești lumea te ia în derâdere, ca și cum ai fi un personaj dintr-o altă carte. Încearcă în schimb să te refugiezi într-un microcosmos pe care l-ai construit singur. Găsește-ți o fată care să-ți fie prieten și tovarăș de viață, creați-vă încredere reciprocă, vezi tu, nu are rost să te irosești, ori să te miști de ici-colo ca o umbră, cu trecerea anilor până și gesturile ți se împuținează. După un timp, chiar și orașul ăsta ți se va părea mic, mai mic, cu oameni care nu știu unde merg sau care nu au unde să meargă. Sunt oameni care nu pot trece de marginea lui. Gândește-te: dacă ar face-o, s-ar risipi, și nimeni nu și-ar aminti de ei.

Înainte să schimbe CD-ul cu muzică, îi intrase pe automat radio-ul. Recunoscusem melodia lui Reamonn, Through The Eyes Of a Child. L-am rugat să o lase până la capăt. Eram profund emoționat. M-a rugat să i-o traduc. I-am spus în mare și pe șleau despre ce e vorba. Am zâmbit amândoi. Mă gândeam că încă nu m-am pierdut. Că n-am uitat să simt și să ascult. Ne-am despărțit stângaci dar mișcați, mi-a lăsat o carte de vizită și ne-am smuls o promisiune reciprocă: că nu vom uita să ne privim în oglindă din când în când. Am făcut câțiva pași pe trotuarul umed, n-aveam nici un plan pentru seara respectivă. Aș fi putut să mă uit la un film, să termin o carte, să pun o majusculă la primul cuvânt pe care să-l așez în pagină târziu în noapte. Simțeam că noaptea nu mai am nimic al meu decât privirea. Înainte să intru într-un bar, o fetiță îmi zâmbise de la balcon, printre tricouri și ciorapi atârnați de-o sârmă. Abia atunci, niște ochi mici ca niște mărgele negre, mi s-au așezat pe spate. La bar, am cerut o bere neagră, mi-am amintit că mâine este ziua ei, iar eu i-am șters numărul de telefon. M-am oprit brusc din repezeala vieții, am ascultat versurile, și muzica, și oamenii. Am încetat dintr-o dată să mai urăsc.

Isn't it ironic, don't you think?

Astăzi, un singur neuron mi se prăpădește de râs într-un colț de creier, la fel ca o bestie flămândă ce zace pe fundul unei fântâni reci. Mă gândesc că nu te-aș fi descoperit niciodată într-o asemenea ipostază dacă n-aș fi deschis ușa camerei tale intime, ori dacă ceva m-ar fi oprit la un moment dat să intru și să privesc suspendat ochii tăi. Pare ironic, nu? Păi da, privirea mi s-a focusat peste petele negre de rimel așezate tacticos pe dischetele tale demachiante (așa le spui tu) seară de seară. 

Dimineața nu îți întrerupe nimeni ritualul, mai ales atunci când atingi cu degetul mic puțin din cutia de fard violet și când te machiezi după câteva reguli pe care le-ai deslușit încă de la 6-7 ani de zile din gesturile mamei tale. Mereu ești în întârziere, și uneori te mai oprești pe hol să-ți aranjezi cupele sutienului potrivit, apoi te parfumezi în timp ce te încalți la un singur picior, ții o agrafă medie în mână și-ți prinzi tacticos părul frumos la spate. Mai verifici o singură dată dacă ai tot ce-ți trebuie în geantă și uiți, desigur, pe unde îți e cheia și telefonul mobil. Intri grăbită în trolebuz, aceleași 5-6 persoane în jurul tău, în fiecare dimineață. 

Ajungi cu două minute mai devreme la birou, apuci să tragi dintr-o țigară, al cărei gust se risipește din cauza unei gume mentolate pe care o ai întotdeauna la tine. Nu te înghesui la cafea cu ceilalți, îți place să te bucuri de puțină tăcere dimineața, poate din rațiunea de a-ți mai pune ordine printre gânduri. Prânzul îl servești de la același bistro micuț aflat lângă clădirea de birouri. Te străduiești de o vreme încoace să duci la bun sfârșit un program culinar găsit într-o revistă, dar nu te poți abține niciodată de la ciocolată. Poate că știi pe undeva în subconștientul tău că frumusețea nu cedează atât de ușor în fața unor plăceri nevinovate. Nu prea îți sună telefonul, iar ultimul mesaj l-ai primit acum mai bine de o săptămână, pentru o întâlnire cu colegii de facultate. Ai vrea să trimiți un sms cuiva special, dar te abții, încă nu ești pregătită să grăbești lucrurile.

Colegele de serviciu nu sunt pe aceeași lungime de undă cu tine. Oftezi după concediul tău amestecat undeva în nisipul fierbinte de august. Poate pentru a-ți abate gândurile și spre altceva, nu doar spre lamentarea unei colege de birou care pare apăsată de organizarea propriei nunți, și nici spre aceleași conversații șterse ale secretarei, cea care strânge din tinerețe încoace bani să-și cumpere mașină, și se pare că ea nu cheltuie nimic niciodată – se hrănește doar cu aer și cu vise în care apare un Seat galben. Seara târziu te relaxezi privind oameni prin trolebuz, măcar dacă ai ști că ești încă proaspătă și frumoasă. De parcă ai avea resurse neștiute de energie pentru ultima parte a zilei. Te întrebi ce s-a întâmplat cu adolescenta rebelă care te controla odată. Cu acele zile aurii ale trecutului, când mergeai la petreceri diverse și îți asortai fiecare decolteu cu un tip de băutură nouă, negustată. Erai ținta privirilor învolburate, tu, rebela cu tricoul alb croit tip punk pe care se deslușea steagul Marii Britanii. Acum știi că te-ai ales cu amintiri frumoase și cu un labrador auriu adorabil, pentru care faci mari eforturi să-l îngrijești și să-l iubești din cauza programului tău deraiat și deranjat deopotrivă. 

Gândul îți zboară aiurea spre aceeași persoană. Zâmbești din senin și parcă ți-e ciudă din acest motiv, aproape că te dojenești singură din pricina unei fericiri scurte. Abia acum te-ai oprit să-ți mai plănuiești viața în avans. Vei trăi pentru clipa următoare, așa îți spui. Ești încăpățânată și o știe toată lumea, de aceea probabil că vei estompa acel viitor mereu așteptat, apropiat ori îndepărtat, care oricum nu mai venea niciodată. Da, era un timp în care acum se dizolvase în mai încolo sau în mâine, umplut involuntar cu o sumedenie de activități mecanice care ar fi trebuit să-ți asigure starea de bine mult mai târziu. Din senin, zâmbești și te gândești la tine ca la un personaj atât și atât de contradictoriu, care, spre exemplu, adoră ideea de ecologie, care evită aruncarea resturilor pe jos și care preferă bicicleta consumului de benzină, dar care, în același timp, epuizează un sul întreg de hârtie igienică când curăță geamurile apartamentului de rezidență. Și care, în plus, folosește mai multă apă decât toți ceilalți locatari la un loc, și o cutie întreagă de fard violet la două săptămâni. Zâmbești. Îți zboară gândul iar la aceeași persoană. Să-l suni? Te simți bine, ești încrezătoare și ai siguranța că ai depășit perioada aceea în care consumai întâlniri scurte și discrete cu tot soiul de bărbați prinși în birouri, agenții și corporații, și aproape niciodată cu băieții care rămân fără bani cu 2 zile înainte de salariu. Te amuzi singură de propriile idei fixe, când plănuiai mereu ca a treia întâlnire să fie cea în care să te săruți cu ei, dar un an întreg de zile nu apucasei nici o a treia întâlnire.

Îți bate inima înainte să bați la ușă. Vrei să fie totul o adevărată surpriză. Ești cu totul altfel. Părul îți e fumos și aranjat, puțin neglijent și punk, așa cum știi că-i place lui. Mie îmi bate cineva la ușă. Deschid abia după ce mă împiedic de câteva lucruri pe drum, tu știi deja asta, pufnești în râs, mă iei în brațe, nu apuc să scot vreo replică, deja ne gândim amândoi cum se scurtează drumul către dormitor. Îți bate inima și nu mă scapi deloc din priviri. Deja știu ce simți. Îmi spui că visele tale se adeveresc încet-încet, că lângă mine îți amintești nopțile pe care credeai că le-ai uitat, că îți place stilul meu ordonat și că de acum înainte vor fi doar week-end-uri fără curățenie generală, pe care le-am putea petrece în dormitor sau lenevind în fața unui cumul de seriale ușoare. Mă ții în brațe și mă astupi cu săruturi dulci și prelungite, parcă muzica curge prin țevi în jurul nostru, prin calorifere, ba chiar prin tapetul de pe pereți. Îmi ceri să te duc în alt concediu, ca acela în care goneam pe motocicletă ca să întrecem fluturii de câmp, nu mai vrei proiecte forțate și nici ședințe de luni dimineața. Vrei să dispară acel trebuie, să fie ca atunci când suntem seara împreună și când întâmplările haioase și spontane le determină firesc pe următoarele, despre care nu știm nici unul dintre noi doi nimic. E încă vineri seara, tu te înalți pe călcâie că să-ți admir picioarele goale de sub cămașa mea, te alinți singură pe canapea, dau o fugă până la frigider să caut ceva rece de băut, mă întorc în brațele tale, închid televizorul, sting veioza, tu chicotești pe întuneric fiindcă știi că această zi se termină așa cum ar trebui.