Ea

Ea are şolduri de amforă, o aluniţă pe omoplatul drept şi se-ascunde de propriile gânduri în spatele unor simetrii vitruviene. O fascinează verticala unei fântâni arteziene aidoma zborului pe care în oboseala dorinţei nu-l mai deosebeşti de imponderabilitate. Ea ucide câte un mostru în mine ori de câte ori  închide ochii ei frumoşi şi lacomi. În apropierea ei, zilele îmi par că trec ţinându-se de mână şi parcă aruncându-se în prima prăpastie a gândului.

Ea este una dintre acele fete cărora le place să se scoale devreme în zilele de vară, şi poate face asta oricând îşi doreşte asta. Doar duminica leneveşte până când visele încep să îi picure de pe gene până pe aşternuturi, ca apoi să se prelingă pe podea, să ajungă pe asfaltul din faţa casei unde cresc gheţari şi anaconde, pantofi şi chinezoaice. Îşi face apoi o cafea pe aragazul ei mic şi vintage cu patru ochiuri, îşi aprinde o ţigară şi de-abia atunci începe ziua.

Se vede că-i place să privească prin fiecare om cu care împarte acelaşi perimetru. Mi s-a confesat într-o zi spunându-mi că nu o satisface această invaliditate generală a gândirii celorlaţi. E speriată de tendinţa barbară a oamenilor de a-şi subordona gesturile cele mai blânde, care, spune ea, ajung să rănească şi să accentueze starea repulsivă a gândurilor ce trec prin suflet.

Ei nu îi plac florile comerciale, nici măcar spanacul şi nici portocaliul. Cu toate că pantofii din vitrine o fac fericită de fiecare dată, mai ales cei recenţi, aduşi din ţinuturi exotice, care-i fac mereu cu mâna ordonat şi goemetric, atunci când trece pe strada lor. Ea nu şi-i cumpără pe toţi cei care-i plac. Mi-a spus că aşa ceva ar duce la colapsul contului ei bancar.

Şi totuşi,

ea îmblânzeşte macaralele de la marginea oraşului

doar bătând din palme.

Cuvinte aşternute pe tăcere, în loc de hârtie

Ştiam că va veni o vreme când voi scrie aceste rânduri. Un timp pe care l-aş fi vrut cât mai îndepărtat. Cuvintele-mi sunt totuşi grele şi încărcate, dar poate pentru ultima dată. Dar m-am ţinut de promisiune, te-am iubit în fiecare gând şi-n fiecare pas senin, ignorând că asta mi-a fost de fapt, fatal. Să nu-ţi pară ciudat, dar bărbatul care-ţi scrie acum nu sunt eu, ci oricare proiecţie a dumnezeului meu surprins pe o peliculă alb-negru, pe care o văd cum duce cu sine o posibilă realitate într-o banală sacoşă de pânză.

Multă vreme nu am ştiut şi nici n-am vrut să ştiu dacă mai exişti, sau dacă mă mai citeşti. N-am ştiut nici măcar dacă te-ai născut cu adevărat, dacă ţi-a fost bine sau greu, n-am ştiut nimic. Şi de fiecare dată când mă cuibăresc aici, printre propriile-mi gânduri, mă înec parcă într-o sticlă de tequila, lipindu-mi obrazul de ocean. E un gol imens fără tine pe toată suprafaţa apei. Privesc divorţul marelui equinox şi uneori trăiesc în lipsa ta, alteori nu. Ieri mă gândeam că în tăcerea asta poţi iubi nestingherit în linişte, poţi scrie orice, şi mai ales obsedant, despre trecut, fiindcă aici nimeni nu te va citi, nu te va atinge, cel puţin nu cu acea nebunie transfigurată de simplul fapt că pentru mine încă mai exişti.

Din toată durerea pe care-am resimţit-o văzându-vă împreună mi-am decupat câteva clipe de linişte. Clipe prin care-am revăzut cum eram noi, cândva. Toate cuvintele sunt stinse în mine. Eu vin acum dintr-un spaţiu al tăcerilor. Din lumea lucrurilor mici mici, şi licurici... Să mă iertaţi aşadar amândoi, tu, femeie cu litere italice peste ochi verzi şi tu, bărbatul care scrie aici. E un tandem, în care resimt cum se rotesc pe un disc toate cele şapte culori ale luminii. Se-aude de undeva un: sssssssssssstt!, ce defineşte un act erotic ce culmină cu flash-urile ce îmi amprentează retina pentru un timp. Sunt secunde ale nopţilor de dragoste avute împreună, pe care credeam că nu vei încerca să le mai repeţi vreodată. Toate succesiunile de imagini ale clipei se regăsesc aici, în mine şi-n tăcerea mea, condensate într-un amestec dintre un bărbat ce-am fost şi o femeie. E un amalgam deci, în a surprinde prin ce se compune o clipă de extaz... care se roteşte, se roteşte înnebunitor în substanţă, într-o clipă de divinitate, în timp ce tu te iubeşti cu celălalt.

Tăcerea numără fire de nisip peste lipsa ta.

 

Pulsuri şi impulsuri estivale

prea mulţi ochi albaştrii trântiţi în verde, /bazaruri şi cercei spălaţi cu galben, /scaune pătate-n cenuşiu, /un diapazon scăldat în sânge, /râsete juvenile şi terase, /aburi de iarbă verde ridicaţi în nori, /gesturi ţintuite în piroanele crucii ancestrale, /figuri salvate de-un zâmbet, /ochi iubiţi de alţi ochi, poate alţi ochi orbi, /cerşetori căzuţi în mizerie, /şansonete, /cafea, /stafide, /curmale, /ţoale, /scule pe bascule, /fete cochete (ce faci fată?), /update-uri, /vedenii, /videoclipuri, /ce mişto, /haraşo! /dive pe tocuri, /refulare, /etnobotanice, /fashion, /glamour, /senzaţii pure, /hedontism, /nudism fără reproşuri, /narcotice, /bronz de solar, /sentimente-ascunse, /sesiune de examene, /oameni stresaţi, /complexaţi, /indivizi împerecheaţi şi desperecheaţi, /tocuri, /zgomote

am găsit un colţ de nisip. unde un bătrân mi-a spus că noi, tinerii îndrăgostiţi, nimănuia nu mai semănăm, şi că noi, răsărind desperecheaţi, ne stingem foşnind mult prea vremelnic. ca-ntr-un ecou ciocnit de sine. eu i-am spus că aşadarul ni-l tăcem, numărând ţuşti cum pe rând, într-o margine prăfoasă ni se deznoadă dedemulturi. i-am spus bătrânului că fără tine nu-i pot spune mai multe. că doar în doi putem răspunde.

dar acolo pe nisip am visat cum, după o anumită vârstă, singurătatea care încă mai bate în pieptul tău, bate numai şi numai împotriva ta. mă uit la oameni şi mă tot gândesc că marile sentimente nu ne înşeală niciodată aşteptările. ba dimpotrivă, ele revin mereu însoţite de şi mai marile dezamăgiri. şi poate că muzica, mai degrabă decât cuvintele, posedă puterea de a trece prin nenumăratele ziduri ce-i stau în cale, fără să le surpe, fără a se atinge măcar de ele...

tot zgomotul din jur e de fapt fundal pentru tăcere. aud cum cei politicoşi mă-ntreabă de tine. dar şi de mine. robert, ce mai faci? cum mai eşti? eşti bine? eşti fericit? întrebări care de fapt nu aşteaptă din partea interlocutorului său un răspuns imediat. poate doar un răspuns fictiv, supus legilor automatismului: uite, eu fac bine, sunt bine! sunt fericit! vezi? fără tine acestea-mi par cuprinse într-un timp risipitor de oameni risipitori de timp.

şi-am uitat să-ţi mai spun că în toată tăcerea asta a nispului fierbinte de iunie, obiectele din jurul meu s-au strâns la un taifas, făcând totul să-mi pară extrem de subiectiv. mi-e dor de ochii tăi şi am un deget lipit de nas. ca într-un memento mori discursiv.

o galerie de artă din centru, /nuri rectangulari, /eşarfe bej, /dorinţe care nu aşteaptă, /un tablou pointilist cu tramvaie roşii, /audi şi fiţe, /feţe lungi şi pungi goale, /giuvaieruri verzi-sticloase, /vată pe băţ şi susur de apă, /zaharicale, /brichete, /brice, /carice, /câteva raţe babane, /dudui pe balcoane, /cochetul pod cu hobane, /zafaiet, /internet, /robinet, /ieşiri în decor, /betoane, /cotloane, /hip-hop pe-o terasă, /de-ţi vine să fugi în casă, /sau să stai pe loc, /pe după bloc, /uite, fără tine, /ce nenoroc./

Amnestezii din ochii dimineţilor de altădată

a fost o seară tăcută, când nu ai plâns din cauza mea. ţin minte asta bine fiindcă toată noaptea am străpuns cu privirea întunericul din jur, căutându-te. mult mai târziu ţi-am simţit inima bătând şi degetele tale de-a lungul coloanei vertebrale. resimt lupta pentru fiecare centimetru câştigat de-a curmezişul pielii tale, acolo unde am învăţat să te ating gândindu-te altfel. acolo. acolo unde ocupa un perimetru minuscul barba mea nerasă şi concavă. da, acolo unde mă alintai, între trei aluniţe dispersate pe pieptul tău. unde mă răscoleşte ca pe-un bolnav familiarul foşnet dintre cearşafuri. sau unde curge în mine o linişte spartă de dimineaţă, când acul ceasornicului e paralizat şi sunt martor în faţa soarelui ce răsare pste piramidă. peste pleoapele tale, de fapt.

mai ştii? te-ascundeai în baie căutând vreun instrument de epilat, şi îţi vânam un colţ de piele neştiind că te laşi vânată. azi mi-e dor de toate cele 16 milioane de nuanţe de gri pe care le descoperisem atunci prin tine. şi-mi părea atunci că negrul nu există, că albul nu există nici el. că departe pe undeva îţi trasezi singură liniile, care pot fi drepte sau nu. e o goală dimineaţă în care ţi-aş fi putut comanda cafea şi-un toast. în care omit să trag draperiile numai  ca să păstrez duşul acela făcut împreună. dezlipesc secvenţe din amintirile tale, când întindeam marmelada pe şuncă deşi norii se adunau peste stradă.

gândurile acestea nu pot fi amnesteziate nici măcar de sunetul bărcilor de altădată şi nici de paşii unei alte femei diforme. fumul negru din autobuze creionează tot acest dor şi-această aşteptare. printr-un ziar regăsesc un titlu nepotrivit şi-un blitz de foc de armă-n deşert. dar poze cu tine nu se mai găsesc pe nicăieri. i-am spus unei fete să nu plângă fiindcă plânsul adoarme. te-adoarme ca atunci când eşti întins pe jos într-o galerie goală de artă şi portrete.

acum ştiu că prin ochii aceia ai tăi mari şi sfioşi se înfiripase negrul de lângă inocenţă. şi că fiecare atingere pe care nu mi-o amintesc matematic venea dintr-o peşteră în care împreună ne-am desenat viziunea unei lumi viitoare, în care arta ascunsă a oamenilor ţinteşte către lună, fiind apoi retransmisă ca un boomerang unei fiinţe din străfundurile pământului. şi-am uitat să-ţi mai spun şi altceva. că azi am văzut prea mulţi îndrăgostiţi care mă-ntrebau dacă generaţiile viitoare îi vor uita, sau dacă vor prefera să le ignore invenţiile doar pentru a le reinventa. mi-am amintit că şi eu mai aveam acest recurent coşmar în care îndrăgostiţii ar putea dispărea definitiv, rămânând doar aşteptarea în viaţă, pentru a perpetua cultura generaţiilor următoare. Totuşi, nădăjduiesc încă deschis că miezul nopţii nu va dura pentru totdeauna.

Fragment de scenă

Când cineva mi-a cerut să i-o descriu, am vrut iniţial să şterg orice urmă de femeie din toate timpurile. Ca să mă agăţ de margine prin vârful iluziei. Numai gândindu-mă la ea, mi se părea că-mi vor creşte degete de undeva din pământ şi că pomii îmi vor cuprinde tălpile debusolate. Ea are imperfecţiuni în alcătuire. Ea nu reuşeşte să fie vreodată introducere, cuprins sau încheiere. Mersul ei pare împins de nişte motoare pertinente tehnic, dar ea abordează direcţia mereu diferit. Gesturile ei par decupate din grădinile flamande şi rupte de pe pânze echivoce, ce flutură în inversul acului de busolă, de la est la vest, şi de la nord la sud, fără nici o aşezare caligrafică în pagină.

Abordarea ei are de obicei o foarte bună relaţie cu ideile principale, dar zâmbetul ei nevinovat şi inoportun nu respectă normele de ortografiere şi cele de punctuaţie decât prin urmărirea unor rezultate implicite. Şi-aceste rezultate vin dinspre categoria corăbiilor naufragiate, ancorate de timp pe insule himerice şi albe, acolo unde visele nu se mai încadrează la toleranţă şi nici măcar la capitolul ilustrate exotice de prin deşertul nord-african.

Ea umple unghiul scenic din jurul ei, ea umple spaţii grave ş i rătăcite, dar asta numai pentru că sub reflector caracterul ei ficţional se desfăşoară. Alura ei e teatru absurd, când te fixează în verdele copleşitor din proprii irişi. Conturul buzelor ei, eleganţa mâinilor şi simetria gleznelor te duce implacabil înspre transpunerea textului în spectacol tragic. În fiecare gest al ei poţi găsi retrospectiva unui calambur de operă, şi strălucirea din ochii unei feline rănite. Cu toate acestea, bărbaţii de prin jurul ei n-au intuit existenţa acestor tehnici rezumative ale alcătuirii ei, şi n-au reuşit, privind-o, să decupeze măcar o singură secvenţă reprezentativă.

Pentru că fiind atât de frumoasă, ea este abstractă. Prin ochii ei se vede viclenia timpului.