[Road to Sophistry] Gânduri dintr-un preambul şi un postum al nostru, al generaţiei 80-90...

Noi, noi cei de atunci... suntem ultimii care se luptau prin nisip seara cu acei cowboy mici de plastic, cu cei mai coloraţi căluţi şi indieni,  noi aveam întotdeauna gume Turbo în buzunar şi noi ne amintim de primele veri călduroase în care sorbeam Tropicana cu paiul de plastic, fericiţi, fără să ştim că va exista cândva Internet să putem scrie toate acestea. Şi poate tot generaţia noastră tânjeam după Cucurucu (“bun şi dulce, doar cu cremă de cacao”) şi poate putem fi ultimii care îşi mai amintesc gustul primelor Africana.. Dar ştiu ca eram copii fericiţi, eram liberi, făceam prostii cât ziua de mare, neuitând unde se află fiecare copac cu umbră, fiecare cireş din care ne înfruptam la început de vară, fiecare măr pădureţ şi camera în care ascultam în fiecare seară la pick-up vinil-uri cu poveşti, astăzi uitate undeva în interiorul nostru, cei care mergem astăzi pe străzi, departe de acele lucruri..

Poate tot noi suntem aceia cei care aveam un zâmbet ştrengar pe chip în fiecare după-amiază, cu cheia de la casă atârnându-ne la gât, la mustrarea parinţilor ca să nu o mai pierdem şi de data asta, şi cei care colecţionam timbre în clasoare roşii, mari sau mici, cei care adunam monede şi bancnote de pe la părinţi şi bunici lăudându-ne că sunt valoroase, şi noi suntem aceea care topeau plumb găsit în baterii de maşini pentru a face cruciuliţe sau alte obiecte simpatice.. Cu siguranţă tot noi am fost aceea care am cumpărat primele gume de mestecat în care găseam abţibilde cu tatuaje false, pe care ni le imprimam pe tot corpul, si primăvara, şi vara, şi toamna. Noi, cei care aveam acadele Topi Top şi mai apoi Chupa Chups, care eram înnebuniţi după primele patine cu rotile (nici măcar rolele nu apăruseră deja), care înălţam zmee de hârtie, care ne străduiam o zi întreagă să ne facem o morişcă de vânt din hârtie albă sau colorată, care alergam de bucurie cu primele jocuri Lego primite cadou.. Tot noi preţuiam fiecare vacanţă, fără a cunoaşte calculatorul, Facebook-ul, fără a cunoaşte oamenii mari. Noi ştiam mai degrabă cum să faci o mică bombă din carbitul găsit în spatele blocului, noi confecţionam ţevi subţiri si gloanţe din hârtie pentru a ne juca Pac Pac toată ziua, împărţiţi în echipe care se căutau toată ziua. Noi căutam strugurii vecinului, noi ne jucam cu mingea 9 sau Americană sau Sută, lovind toată ziua cu mingea uşa de la garajul vreunui vecin care mai apoi ne alerga pentru a ne pedepsi. Şi weekend-urile fugeam de acasă pentru a merge la scăldat, desculţi şi neştiutori, poate tot noi dansam verile pe afară, adunaţi, fete şi băieţi, şi poate tot noi imitam dansuri pe melodii precum Coco Jambo, Macarena, Captain Jack, Celebration în zilele toride, acele zile, în care aveam corturi improvizate din pături aduse de acasă şi mai apoi neobosiţi săream coarda afară, sau pur şi simplu ne jucam Elastic.

Poate tot noi mai ştim de zilele în care muzica bună era la Radio Contact, al cărui delfin albastru îl lipeam pe geamuri, poate tot noi am crescut cu Savage Garden, Depeche Mode, sau încă ne amintim nopţile în care Hagi înscria de la jumătatea terenului împotriva Columbiei.. Poate noi am plâns lângă părinţii noştrii când am ratat penaltiurile cu Suedia sau poate ne mai amintim desenele cu Ţestoasele Ninja, Saber Rider, Ştrumfii, Pif şi Hercule, şi dimineţile de duminică pe care le petreceam în faţa televizorului aşteptând să înceapă Arlechino sau Abracadabra. Şi ai putea să spui că tot noi povesteam filmele cu Bruce Lee sau cu Van Damme, certându-ne care dintre ei e mai tare, ne jucam Peţi la groapă sau la perete şi cei dintâi care ne uitam la Cartoon Network, şi la Dexter, şi la Johnny Bravo şi la 2 Stupid Dogs. Şi tot noi am crescut cu filmele lui Benny Hill şi ascultam casete cu Vacanţa Mare (în formula iniţială de 3 membrii), iar dimineţile întârziam la şcoală, tresărind în orele de mate când ne jucam Avioane, Biscuite sau, şi mai şi, Ţări, Munţi, Oraşe... Iar iarna, găseam un drum sau un deal îngheţat pe care să ne dăm cu sania, cu acele căciuliţe comuniste cu ţurţuri care mai târziu au devenit modă. Eram tot noi ce care ştiam cum arătau bicicletele Pegas, şi primii care am strâns bani pentru a ne putea cumpăra primele biciclete Mountain Bike (cu schimbătoare de viteză Shimano, desigur), fiindcă vroiam să fim cei mai tari din cartier, şi niciodată nu uitam de unde să ne răcorim cu suc la dozator. Şi poate dacă ne oprim în loc, încă se mai aud sunetele din după-amiezile în care băteam covoare pe bătătorul din spatele blocului, obligaţi fiind de părinţi, sau zilele în care ne stropeam cu furtunul de apă al vecinului care îşi spăla maşina, şi de la care schimbam casete audio cu muzică nouă, având acele casetofoane care nu lipseau de la ieşirile la iarbă verde. Şi mai mult decât probabil, am plâns cu toţii seara, la seriale precum Caracatiţa, Edera, Nord şi Sud, Om sărac şi Om bogat, amintindu-ne încă primele reclame de la ţigările Marlboro, cu acel cowboy (nu de plastic, de data asta) ce se îşi aprindea o ţigară în mijlocul pustietăţii pe un cal mitic, şi ne mai amintim şi de Horia Brenciu prezentând RoBingo. Cu siguranţă tot noi ne-am izbit de primele telenovele povestite a doua zi de vecine pe geamuri, cum ar fi Marimar, Cassandra, Înger Sălbatic, şi zgomotoşi ascultam Fun Factory seara la bloc, jucând 21 cu pedepse.

Noi, cei care astăzi avem un Iphone şi-un Ipod prin buzunare, care aşteptăm troleibuze în staţii, grăbiţi, şi nu mai ştim că aceia eram noi, odată... Cei care azi purtăm genţi cu Laptop-uri cu privirea pierdută, cei cărora ne place să vorbim despre creativitate, dar am uitat cum să o definim, da, suntem tot noi, deşi am uitat la ce visam cândva sau am uitat de ce ne mai trezim dimineaţa cu acel chef de viaţă, ci o facem grăbiţi şi aiuriţi,  pentru a fi la timp pontaţi de şef la lucru. Noi, cei care am uitat că suntem din cea mai rezistentă generaţie, cei care mai pot schimba încă lucruri, care mai pot strecura in mulţime acel zâmbet ştrengăresc din perioada când aveam un pachet de mentosane in buzunarul de la pantaloni şi pentru care o sticlă de Coca Cola era doar un moft.. Între timp, străzile s-au aglomerat, maşinile de marcă ne-au acoperit spaţiul în care altădată ne opream bucuroşi că ne revedem un prieten drag, cu care probabil acum 12-15 ani mergeam sa colindăm de Sărbători împreună, pe la casele vecinilor...

Dar ştiu că eram tari, eram cei mai tari, nu eram nici cool, nici bengoşi, eram o generaţie încercată, experimentată, pentru care fiecare schimbare a acelei perioade de tranziţii alerte şi de multe ori false, era ceva floare la ureche. Iar mâine, poimâine, peste un timp, vom fi cei nostalgici, asemenea înaintaşilor noştrii, care nici măcar nu îşi mai amintesc primele perechi de blugi purtaţi la apariţia lor aici? Mă întreb doar. Şi totuşi, „noi”, cei de azi, mai suntem aceeaşi, sau suntem alţii, diferiţi şi noi?... Astăzi, mai suntem noi de fapt acei „noi”?

[Anda Dimitriu] Aceasta este o scrisoare nostalgică, adresată celor care fac parte din generaţia NOASTRĂ, generaţia anilor ’80...

                                                                                                                                                             

Suntem ultima generaţie care s-a jucat De-a V-aţi Ascunselea, Castel, Raţele şi Vânătorii, Ţară ţară vrem ostaşi, Prinsea, Sticuluţa cu otravă, Pac Pac, Hoţii şi Vardiştii, ultimii care au strigat „Un doi trei la perete stai”, ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care ne-am jucat pe jocurile video (Remember Mario?) şi primii care am văzut desene animate color. Am învăţat poezii în româneşte la grădiniţă, nu în engleză, şi am cântat La Mulţi Ani Trăiască şi nu Happy Birthday To You la aniversări. Spuneam mişto şi fain în loc de cool. Am sorbit din ochi Beverly Hills, Melrose Place, Twin Peaks, Dallas, etc., şi cine zice că nu s-a uitat ori minte ori nu avea încă televizor.

Noi suntem cei care am prins Sailor Moon şi Sandy Bell...ne uitam la desenele animate de la italieni şi ne era ciudă că nu avem şi noi subtitrare să înţelegem de ce naiba s-a certat Mila cu Shiro. Reclamele de pe posturile străine ne înnebuneau, şi abia aşteptam să vină şi la noi îngheţata Magnum sau puştile alea absolut superbe de apă. Între timp, ne consolam cu Tango cu vanilie şi ciocolată şi clasicele bidoane umplute cu apă de la robinet, care turnate în cap ne provocau pneumonii. Şi uite un motiv bun să nu mergem la şcoală... Noi am ascultat şi Metallica, şi Ace of Base, şi Dj Bobo, şi Michael Jackson, şi Backstreet Boys, şi Take That, şi încă nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu ştia paşii, dar toţi dansam. Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atât de Abba, şi de Queen, cât şi de noile nume gen 50 Cent şi Britney Spears. Pe ei dacă îi întrebi, “muzica a început cu Backstreet Boys, care nici nu mai sunt cool acum, oricum!” Am citit Rahan, Licurici, Pif şi Hercule (care aveau cadou nişte jucării bestiale) şi am băut Cico şi sucuri de la Tec fără să ne fie teamă că au prea multe E-uri, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o sticlă de suc fără să ne fie teamă de viruşi. Noi am înjurat arbitrul care ne-a furat la meciul cu Danemarca, şi poate tot noi i-am trimis 10 000 de „mail-uri de dulce”.

Noi nu ne dădeam beep-uri, ne fluieram ca să ieşim afară, noi nu aveam Dolby Surround, tăceam toţi ca să auzim acţiunea filmului, nu aveam Nintendo sau PlayStation ci jocuri Tetris şi jocuri de televizor, de care ne plictiseam la o lună după ce le cumpăram şi le uitam pe dulap, pline de praf. Abia aşteptam la chefuri să jucăm Fantanita, sau Flori, Fete şi Băieţi, sau Sticla, sau Adevăr sau Provocare, sau orice ne dădea un pretext să pupăm! Pe gură! „Pe cine iubeam”. Noi suntem cei care încă au mai „cerut sau (li s-a cerut) prietenia”, care incă roşeam la cuvântul SEX, care dădeam cu banul care să intre în farmacie să cumpere prezervative, pe care apoi să le umplem cu apă şi să le aruncăm în cap la colegi, care am completat mii de oracole, sperând că iubitul sau iubita va citi acolo unde scrie De Cine Îţi Place?, că ne place de el sau ea.

Este uimitor că incă mai suntem în viaţă, pentru că noi am mers cu bicicleta fără cască, genunchiere şi cotiere, nu am vut scaune speciale în maşini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau din greşeală pe jos, nu am avut pastile cu capac special ca să nu fie desfăcute de copii, nu ne-am spălat pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi cu toate pisicile din cartier, nu am băut doar apă îmbutelliată, ne-am tăvălit şi bălăcit prin toate bălţile şi nu am ţinut cont de câte lipide sau glucide mâncăm. Noi am fost martorii a trei schimbări de monede şi de bancnote, noi am răs la bancurile cu Bulă, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca, noi suntem cei care mai ţinem minte emisiunea „Feriţi-vă de măgăruş!” Suntem o generaţie de învingători, de visători, de first-timers...

Noi!