sâmbătă, 11 februarie 2017

Un al treilea bărbat


Când nu mă gândesc la interviuri cu Toni Morrison și Andrew Solomon, la Zadie Smith, la Yann Martel, la Anthony Doerr, la Pamuk, la Jhumpa Lahiri sau la Wallace Stevens, ei bine, când nu fac nimic din toate acestea, obișnuiesc să retrăiesc în minte momentele de odinioară, când soarele părea mai degrabă mai aproape de mine decât de cer și când fiecare introspecție părea mai reală decât insăși Venezuela pe hartă. Și mă gândesc că probabil mult timp nu am fost nimic altceva decât întruchiparea simultană și prelungită a doi bărbați diferiți. Unul din ei era exuberant, sensibil și vroia să gătească cele mai bune omlete de pe pământ iar celălalt era melancolic, plictisit și voia să mediteze sau să descopere insule dincolo de Chile. "Și care dintre ei sunt acum?" iar apoi mă întrebam "Sunt un al treilea care îi conștientizează pe ceilalți doi?" 

Adică din conștientizarea scindării în două a sinelui s-a născut în mine un al treilea bărbat și astfel sinele s-a scindat din nou? Păi și dacă mâine conștientizez că azi am conștientizat cei trei bărbați prezenți în mine? Mi se va scinda sinele în patru? Și dacă poimâine la fel și tot așa la infinit? Care dintre ei sunt eu? Cine sunt? Sunt vreunul din ei? Sunt milioane de bărbați? Dumnezeule, am înnebunit! E nebunie curată la ce mă gândesc acum! Dacă nu mă opresc, o să-mi pierd mințile! Oare așa înnebunesc oamenii? Oare am înnebunit? Nu, oamenii nebuni nu știu că sunt nebuni, probabil visez.






 

vineri, 10 februarie 2017

O linie nouă


Azi te aștept împletind dicționare și îți trimit o scurtă scrisoare - trasă de mii de porumbei ca să vezi ce simt. Pentru că tu îmi dai senzația că sunt locuitorul unei fotografii și mă arunci în sus ca pe un fluture ce abia învață a se agăța de viață, pentru că m-ai botezat într-o religie fanatică în care se venerează în temple ale mării viața sublimă și pentru că mă faci să cred că atâta timp cât copii cu ambele mâini amputate fac performanță cântând la pian cu picioarele, cât o pisică poate să alăpteze un șoarece, cât ai puterea să îți ceri iertare dacă greșești, cât tineri dormind în tomberoane figurează înscriși la facultate, cât străbunica mea putea să stea sub mărul din ogradă din care nu a ieșit niciodată și era dornică să discute cu mine despre internet, cât deținuți periculoși participă cu desne la campania "Salvați Pământul!", cât poți râde când ești copleșit de tristețe și plânge când ești fericit - nu pot decât și eu, la rândul meu, să fac altceva decât să pledez pentru ea, oricât de lipsită de sens și de scop ar părea. Dar cum să pară lipsită de sens și de scop când...
 

noaptea trecută, puțin după miezul nopții, mi-au bătut prietenii în geam:
- vezi că se deschide o linie nouă - de îmbuteliat boabe de rouă.
(asta ca să vedeți ce prieteni am!)







joi, 9 februarie 2017

Mai sunt alții ca noi


Nu știu cum se scrie un text despre nedreptatea legilor. Zău că nu știu. Dar știu că nedreptatea cere ripostă. Pașnică, desigur. Pașnică, de dorit. Așa că hai noi doi, minune cu zâmbet nins, să ripostăm. Să citim în fiecare zi tot ce s-a scris despre înfrângerea nedreptății, tot ce s-a scris despre legea strâmbă și să ne înarmăm cu dragoste și cu răbdare. Să ne înarmăm cu încăpățânarea lui Platon, cu elanul Revoluției Franceze, cu Montesquieu, cu Tocqueville și cu toți ceilalți, să-i luăm pe toți în noi înșine și să-i învingem zâmbind, ca la finalul unei partide de șah în care campionul își subestimează o jumătate de zi adversarul. Hai să-i învingem prin cântec. Să fugă sub zâmbetul nostru. Să le dăruim întunecaților lumină. Vezi tu, minune cu zâmbet nins, ei nu ne pot învinge, ei nu au cum să ne învingă. Noi suntem deja câștigători, noi suntem protestatari ai vieții. Ce fel de lege strâmbă ne poate încetini elanul? Nici una. Nu există armă mai eficientă decât spiritul liber, decât lupta pentru copiii noștrii și pentru zilele ce vor să vină, scăldate în libertate și nepătată conviețuire. 

Hai să protestăm, minune cu zâmbet nins, ținându-ne de mână, cu steagul fluturând pe umeri. Hai să protestăm iar de câte ori vom fi electrocutați de zâmbetul acestui malefic politician să ne aducem aminte de discursul englezoaicei dragi mie, Muriel Spark, și la cuvintele ei pe care le scria într-o carte despre fete sărace: "Orice comunist are o încruntătură de fascist; orice fascist are zâmbet de comunist."

Lumina ne va sta de ajutor. La fel și zâmbetele celorlalți. Noi nu suntem singuri. N-am fost niciodată. Mai sunt alții ca noi. Mai sunt mulți ca noi. Mult mai mulți. Și fiecare își poartă dragostea în piept ca pe cea mai de preț inflexiune democratică.

Uite, poate nu ți-am spus niciodată, minune cu zâmbet nins, dar pe când aveam cinsprezece ani (și nu eram căpitan!) citeam Vanity Fair în timpul orelor de fizică și profa predase o vreme, înainte să mă prindă. Nu știu dacă a fost un 2 sau un 3, nici cuvintele dintr-un lung și ironic perdaf. Doar fețele la început cuminți ale colegilor, întoarse spre mine. Siluete care apoi au început, la unison cu mine, să-și deschidă cărțile de prin bănci. Cărți de literatură, romane, reviste, exerciții de sudoku, integrame, benzi desenate. Toți rezonam în unul și unul eram toți. Iar profa, înfuriată peste măsură, renunțase la orice abuz împotriva noastră. Zâmbeam și aveam zâmbetul nins cum îl ai tu acuma. Și era tot februarie și îmi aduc aminte cum Llosa realiza, în ziua aceea, le televiziunea peruană, o emisiune-documentar despre un bătrân vânzător de înghețată al cărui triciclu străbătea, de o jumătate de veac, străzile din Miraflores. Bătrânul acela nu renunțase niciodată.

Aș vrea acum, iubita mea cu zâmbet nins, să mai văd odată acea emisiune, chiar dacă între cele două zile s-ar putea să nu fie o coincidență strictă - obiectiv și istoric vorbind. Ați putea voi da câteva telefoane?




joi, 2 februarie 2017

Același catarg care mi-a salvat viața de atâtea ori



Poate că nu e momentul... Poate că nu e momentul, nici ziua, nici ora și nici anotimpul cel mai bun să scriu despre tine. Poate că ar trebui să scriu altă dată despre dragoste și nu acum, când lumea stă să se prăbușească moral, etic și spiritual. Numai că vezi tu credința mea a rămas nestrămutată. Sunt vremuri tulburi, iar catargul de care m-am legat în mijlocul furtunii e același care mi-a salvat viața de atâtea ori: dragostea ta.

Mi-ai dăruit frânghiile cele mai puternice ale iubirii și credinței în om, în valorile adevărate și neschimbătoare ale vieții.

Cum ai reușit asta? Tu să-mi spui. Tu, care ai redefinit subțirimea lui Giacometti și madonele trufașe din pânzele lui Boticelli. Tu, care m-ai îmbrăcat necondiționat în zâmbet și speranță, în neclintire și neasemuită justețe a lucrului făcut din cele mai bune intenții.

În tine am găsit țări cu legi morale, continente pașnice, zâmbete pentru oameni, zâmbete pentru copii și prin tine mi-am ascuțit cu cea mai delicată migală auzul - descoperind acea muzică neschimbată a fericirii. Tu ești legea după care ar trebui cârmuită orice țară, orice peninsulă a singurătății și orice golf al incertitudinii de pe mapamond. Tu ești exemplul de la care pornesc atunci când caut cristalinul în semeni, când aștept dreptate și pace mântuitoare.

Și dacă mă mai îndoiesc uneori mă liniștesc numaidecât privindu-te pe tine. Nu știu dacă e bine ceea ce fac sau dacă e rău, dar simt că, dintre toate fericirile lumești, eu am primit-o pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e a mea. 

Și fiindcă e a mea, mă trece prin fiecare zi a vieții ca printr-o odisee a transformării care transcede învingător cumplitul cotidian, nefirescul din televizor, aberația din societate. Care sapă dincolo de orice devianță politică, dincolo de orice atentat la buna simțire, dincolo de orice lege scrisă pentru a legaliza crime, orori, blesteme.

Repet, poate că nu e momentul... Poate că nu e momentul, nici ziua, nici ora și nici anotimpul cel mai bun să scriu despre tine. Poate că ar trebui să scriu altă dată despre dragoste și nu acum, când opusul rațiunii își descarcă cu sadism și sălbăticie toate cartușele cu gloanțe în suflete neprihănite. Numai că vezi tu speranța mea a rămas nestrămutată. Sunt vremuri ticăloase, iar biserica ce mă adăpostește în mijlocul pustiului e aceeași care mi-a cutremurat spiritul de atâtea ori: dragostea ta.

Pardon, nu dragostea ta. Dragostea noastră. Dragostea noastră care ne e și Parlament și Guvern și lege pământească. Care ne e, dincolo de orice crudă amenințare - un permanent imn al nemuririi, un nesfârșit ocean al libertății interioare, un cireș crescut într-o grădină sădită de oameni dincolo de efemer, de lacătele nedreptății și de prezent și din ale cărui fructe oamenii se simt mai protejați ca niciodată. 

Sub guvernarea dragostei tale mă simt mai protejat ca niciodată. Sunt de neatins, viu, brav și gata să cuceresc orice val tulburător.

Iar pentru asta, îți promit, te voi iubi mai mult decât iubește omul libertatea.

 









vineri, 30 decembrie 2016

unicul joc la care excelam



copil fiind, eram apreciat
doar pentru felul în care
știam să râd - 
râdeam de parc-aș fi știut
ziua în care Dumnezeu
va veni printre noi ca ursul la zmeură.
singura libertate pe care-o știam
copil fiind, era râsul - 
și-acest comportament obscen al ochilor
era unicul joc la care excelam,
căci numai eu îi știam regulile.
cea mai mare izbândă a copilăriei mele
era invidia pe care le-am stârnit-o
sfinților ce, dintr-un neajuns al
sfințeniei lor, nu puteau să râdă.
(ah! să ai față de sfinți
avantajul hohotelor,
copil fiind).
mai târziu, crescând, am continuat să râd
și pentru că făcând altminteri ar fi fost
ca și cum le-aș fi ascuns tuturor faptul
c-am fost copil
și îmi era frică să trec neobservat
printre oameni
cum înțeleg că sunt condamnați să
treacă cei ce n-au avut copilărie.
și-am râs pentru că adevărata chemare
a ochilor mei era râsul!
și-am râs până când am cunoscut
umilința de-a descuraja îngerii,
semănându-le - 
și deci remușcarea de-a nu mă mai
putea justifica înaintea frumuseții
ca om!



joi, 29 decembrie 2016

Ca un arbore în mijlocul pustiului


Ar trebui să fim sinceri şi să recunoaştem că nu avem nici cea mai mică idee despre cum se trăieşte. Nici părinţii noştri nu ştiu, nici bunicii, niciunul dintre strămoşii noştri nu a ştiut decât să supravieţuiască. Dovezile arheologice, istorice, antropologice doar atât pot atesta: un lung şir de supravieţuiri care ne-a educat doar cât să primim viaţă şi s-o dăm mai departe. Cultura noastră e o acoperire a lipsei de sens. Sentimentele sunt momeala. Tot timpul ăsta pierdut sub imperiul minciunii… Ce avem să le dăm urmaşilor noştri? Statui? Cărţi care se contrazic? Ştiinţă care se autoexplică? De ce n-am recunoaşte de foarte devreme că nu avem răspunsuri? Ne e teamă că pierdem controlul? Ne e teamă că pierdem iluzia? Ne e teamă că rămânem goi, transparenţi, vulnerabili? Sigur că ne e teamă. De aceea transmitem această teamă copiilor noştri şi apoi îi pedepsim fiindcă mint. Mai târziu, când copiii devin adulţi, îi pedepsim fiindcă spun adevărul şi ne sperie. Vrem să se întoarcă la teamă. De cele mai multe ori reuşim să-i întoarcem. Aceasta-i moştenirea pe care simt că am primit-o. Nu vreau să o dau mai departe. Nu vreau să mă întorc la supravieţuire. Mi-e teamă că uneori se poate întâmpla să-ţi pierzi umanitatea printre teorii. Tot felul de teorii. Printr-un amalgam de informație imens și înfricoșător cât un uragan turbat. Care îți îngustează pereţii fiinţei până la sufocare. Alteori – tomuri de cunoştinţe şi informaţii te strivesc în tine, subtil, până la nefiinţă. Şi se întâmplă să pierzi, să câştigi, să dai înapoi, sau să avansezi şi uite aşa, tot înaintând, undeva, pe parcurs te priveşti în oglindă  şi nu mai eşti tu. Viaţa şi lumea au pus stăpânire pe tine de mult. Eşti în lume şi al lumii. Cu prisosinţă chiar. E timpul să ne eliberăm de toate astea. Iar eu, de pildă, voi începe prin a răsturna cu încăpățânare propria-mi matriță existențială. O voi zgâlțâi până ce lumea mi se va arăta plină de emoție, plină de miez și elan, până ce mâna mea ca o pasăre zgribulită se va cuibări în buzunarul tău, viață! Până voi primi acea linişte caldă și binefăcătoare. Până când am să mă surprind zâmbind sau încruntându-mă la toate clădirile bătrâne care ne fură zilnic 8 ore din dragoste. Mai e puţin. Dar o să am răbdare. Eu, cel veşnic agitat ca un peşte în năvod și obosit de zilele care ne gonesc pe tot felul de străzi, printre tot felul de oameni, până ce ne rămân, pe-o farfurie mereu goală şi pe o muzică blocată pe nişte corzi, aceleași goale promisiuni. Îţi promit, dragă existență, că fericirea îmi va fi de-acum înainte un animal de companie pe care îl voi plimba prin alt oraş, până va adormi la picioarele mele, iar manualul existenței, primit cadou de la alții, îl voi catapulta direct pe lună, că să am grijă numaidecât de propriul suflet, de propriul zâmbet și de toată iubirea asta crescută în mine ca un arbore în mijlocul pustiului.




joi, 8 decembrie 2016

nenumărate chițibușuri esențiale



În această lume cu geometria ei variabilă, din care lipsea simetria și acel nu știu ce care să redea fiecăruia locul său într-un desen general, eu te-am ales pe tine. Sau tu m-ai ales pe mine. Știu, poate că nu e nevoie de motiv pentru a iubi. Poate. Sau poate că tu ai purtat atâta timp în ochi și-n suflet zăpada celor mai frumoși munți de iarnă pentru a-mi dărui numai mie dragoste eternă, dragoste necondiționată.  Cine ești tu, de fapt, femeie pe care te iubesc? Din câți fulgi anume ți-a fost țesută pielea și, mai ales, de ce mă faci să plutesc până sus, spre nemărginirea amețitoare a stelelor antarctice? E greu să mai atârn cuvinte. Caii fericirii noastre nu se opresc niciodată din galop. Spiriduși, baloane de gumă de mestecat, broscuțe mecanice, soldăței de Crăciun, scrisori pe hârtie parfumată, esențe de brad, motocei pentru pui de pisică, Moși Crăciuni de ciocolată, ștampile cu girafe, ponchouri cu ciucuri, melodii vesele, ochelari de pirat, ocarine din lut, nenumărate chițibușuri esențiale, toate s-au așezat acum în mine. S-au așezat cuminți și așteaptă, nerăbdătoare, ca tu să mă săruți sfios pe gură, ca tu să mă mai săruți o dată, pe colțuri, iar și iar, iar ele toate să sară în sus de bucurie, într-o explozie fericită de culori și mentă. Într-o explozie de muzică neinventată. Când te dăruiești, primești mai mult decât dai, căci nu erai nimic și începi să te împlinești. Teoria mea este că longevitatea zâmbetului cu care mă îmbrac din ziua întâlnirii noastre se datorează iubirii dăruită de tine. Sau gândului că ai putea ai accepta să-mi porți numele. Ori să-ți însușești pentru tot restul vieților noastre ideea că am renunțat deja la nemărginitul Eu ca să mă nemărginesc în tine.




luni, 31 octombrie 2016

absorbții




nu știu dacă cineva îți mai trimite
momente de tăcere
sau dacă cineva
te-a absorbit, dorindu-te.
ca o apă care înmoaie pâinea,
ca o pâine înmuiată-n apă.


nu știu dacă cineva ți-a mai adus
câmpiile și vântul
și răsăriturile lunii
în ceasurile rare
ori nemărginirea aceea
de a umple pâmântul
cu porumbei
și păsări lungi de mare.


nu știu dacă ochii tăi albaștri
mă fac mai pur, mai bun
sau doar palmele mi-s pline
de dorul de a zbura...


 dar știu că aș vrea
ca buzele mele peste buzele tale
să rămână cel mai frumos furt de fragi
din literatura lumii.



duminică, 30 octombrie 2016

despre cel mai sacru totem | căruia i se spune iubire



| dintr-un impuls de antropolatrie | am să născocesc un roman | ca un castel, irespirabil | despre mine și tine | coborât dintr-un ceresc paravan | de flori de verbine | am să inventez un poem | am să scriu o psaltire | despre cel mai sacru totem | căruia i se spune iubire | am să scriu cum alții pictează | ori cântă ori plâng | am să scriu uite așa, printre litere fredonând | am să-ți iau sărutul ca pe o poruncă | visând că viața e albă și lungă | am să scriu despre o nemaivăzută stare | în care ți-aș face un prunc sau o pruncă | din alb de petală de floare | am să scriu despre piele sau despre zapis | într-o noapte târzie din an | oare ce suntem noi: zăpadă sau vis? | mireasmă sau floare de măr ionatan? |  

| dintr-un impuls de antropolatrie | am să născocesc un roman | ca un castel, irespirabil | despre mine și tine | coborât dintr-un ceresc paravan | de flori de verbine. |








 

marți, 25 octombrie 2016

în stratul acela de cumuluși nevorbitori



Poate că m-am grăbit.
 
Poate că viața, ca o balenă monstruoasă cu stomacul fără capăt m-a înghițit și pe mine, în cele din urmă.

N-am să insist.

S-a căzut de acord cu mult timp în urmă că viața este arta de a desena fără radieră.

Dar cum ar fi oare să-mi adun toți prietenii sub un dig stâncos, pe o faleză, sub un mal abrupt? Să ne ferim de ochi iscoditori, să ne lipim de pământ, în liniște?

Poate că atunci cuvintele ar fi zmee și ar plana în zbor, lin, între privirile noastre, înalte, fără glas. Ca o compoziție  migăloasă mulată pe un strat compact, de vocabule, care ne-ar acoperi viețile dezbrăcate de teamă, de grabă. Ochii culcați ar interpreta doar cerul, în simfonii de răsărit, uneori recviem-uri...
 
Poate că am fi puțini și fericiți. O fericire educată, predată, învățată pe de rost, aplicată à la lettre.

N-am avea decât pescăruși în preajmă. Ne-am hrăni împreună, cu pești, cu alge, cu țipetele zburătoarelor sălbatice. 

Am ști că s-a petrecut renunțarea. Un fel de a lăsa brațele să nu mai caute.

Aș rămâne singur, uneori. Prietenii mei ar pleca în larg, sirene. I-aș urmări cu gândul, sub ape adânci. Eu aș încerca doar mersul. Fiecare pas ar fi luat ca pe o fericire.

Aș fora clipa.

M-aș amăgi fără frică.

Poate că și tu te-ai grăbit.

Nu știu dacă ar mai fi loc, pe faleză...

Dar ce frumos ar fi să fim cu toții acolo, împreună, să comunicăm, în stratul acela, de cumuluși nevorbitori, cu zmee colorate viu, de vocabule ascendente, aspirante la prietenie...











 
 
 


luni, 24 octombrie 2016

apa și foșnetul de hârtie mototolită



am cunoscut un nene
care fotografia apa. apa dulce / sărată
din bălți / râuri / oceane


apa din stropii de ploaie sau pur
și simplu apa dintr-o sticlă de 
plastic


sau chiar apa dintr-o perfuzie - 


îi plăcea cum se curbează întunericul
la suprafața lucrurilor -
cum se îneacă muțenia într-o
fântână
ca un pui de motan cu nouă vieți


*
într-o noapte și-a surprins chiar 
și lacrima
într-o formulă
dar poza asta n-a mai apucat
să o vadă


*
mie - de pildă
îmi plăcea cum se îndoaie
lumina pe sub ușa de brad / palma
groasă mișcându-se între hârtia
lucioasă și ochiul acela orb / cărămiziu
foșnetul de hârtie mototolită /
zgomotul surd al siluetelor 
apa din fiecare om sau


aburii ceaiului de mușețel
răcoarea dimineții ce obișnuia
să îmi scalde mintea
așteptând să urc ale zilei trepte
cu jocuri senine și cuvinte pline 


dar poate că cel mai mult 
îmi plăcea să mă bat cu orice gând
care-mi întoarce spatele
și să iubesc din răsputeri 
toate formele iubirii
sculptate în ochiul meu monocord.









 


 



vineri, 21 octombrie 2016

Pentru râsul care îmi sparge catedrala pieptului din prea multă fericire



Sunt un bărbat. Sunt o mână de lut și, drept urmare, o creație supusă greșelii. Dar te iubesc. Și gust zenit numai din gura ta și gust răcoare numai din umbra ta și scut sunt doar pentru că tu exiști. Și insist să-ți spun toate acestea pentru a-ți mulțumi. Pentru a-ți fi numai ție, femeie pe care o iubesc, recunoscător pentru toate penele care triumfător îmi gâdilă zâmbetul, pentru toate diminețile pe care deja le ating și nu doar le văd, și mai ales pentru râsul acela care uneori îmi sparge catedrala pieptului din prea multă fericire. Pentru toate darurile pe care le-ai așezat, iubindu-mă, la picioarele mele. Știu, uneori eu sunt cel care abat furtuna asupra noastră, eu sunt cel care trag o draperie neagră peste cer, eu sunt cel ce amestecă în cazanul existenței noastre toate culorile amare ale curcubeului, dar te iubesc și în genunchi îmi cer mândru iertare. Îmi cer iertare și renunț la toată puterea asta dumnezeiească de a fi bărbat și îți cer ție, femeie care mi-ai îmblânzit sufletul, pâmântească iertare. Îți cer iertare ca să pot fi din nou fiul copilului meu, și bunicul bunicului meu și nepotul nepoților mei nenăscuți încă. Și da, poate că înainte să te întâlnesc pe tine mi-am trăit deja toate viețile și morțile pe toate mi le-am murit, și am fost eu, sau am fost altcineva, sau am fost fiecare din ceilalți, unul câte unul și toți laolaltă, învățând toate iubirile pe de rost, toate fricile și toate urile, să ucid și să dau viață, să râd și să plâng cu râșii și cu plânșii, dar până să mă iubești tu n-am fost de fapt niciodată ceva în toată această iluzie, niciodată nimic în tot acest teatru cartezian unde probabil un prestidigitator ne-a păcălit pe toți.

Sunt doar un bărbat, o mână de lut și, drept urmare, o făptură menită greșelii. Palmele mele nu pot fi iubite ori mângâiate de nimic altceva în afară de nurii tăi evanghelici iar sensul existenței mele a fost demult stabilit: în fiecare zi să te port pe umeri, Ahile să-ți fiu, ori Adonis, să-ți servesc nirvana la micul dejun, să-ți sărut nepătrunsurile, să-ți fiu numai ție, femeie magdalenă, același păstor al sufletului tău îmbrăcat în cireș, același orizont în fața lumii care numai când râzi tu râde, care numai când îl săruți tu fluieră a Bob Dylan, I shall be released sau alte cântece pe care fluturii le îngână apoteotic peste cele mai frumoase dealuri galbene pe care numai îndrăgostiții ascunși periodic de planetă le mai poartă-n suflet.









vineri, 14 octombrie 2016

un om căruia nu-i mai taie vreo pisică neagră drumul



de când sunt iubit
și cunosc magia blajină a numelui tău
sunt un om norocos.
sunt un om căruia nu-i mai taie vreo pisică neagră drumul
și nici sughițul orei nu-i mai oprește minutarul.
și am atâta lumină în templul celular
și totul îmi curge atât de frumos
că până și viermii îmi croșetează în pământ dantele
ba chiar mi-am iertat și pașii că nu m-au pus pe fugă
iar stelelor toate le-am plătit integral chiria luna aceasta
inclusiv celor căzătoare și celor bolnave care
aleg să moară pe pământ
așa încât mie în fiecare oră să mi se facă dimineață
uitați-vă și priviți-mă cum
îmi arborez pe tâmple anii ca pe o izbândă
exact cum își ține cerbul pe frunte
propriul trofeu de vânătoare
amin. 




 

 

marți, 11 octombrie 2016

Atât de tineri și stupid de frumoși



Melodia perfectă are întotdeauna buzele roșii. E gustoasă ca mustul de noiembrie și zâmbește pe umărul tău până-ți înfige în inimă tocul cui. Ea schimbă cu ușurință parfumul și găsește mereu drumul cel mai scurt către șira spinării. Apoi atacă cu sensibilități aparte vrând să-ți transmită ilustrativ că de fapt viața e muzică și muzica e viață, nimic mai simplu, dar și că doi oameni pot fi, prin ascultare adâncă, prin dragoste și sunet, doi hoinari rătăciți benevol în Cuba anilor 60, pe o terasă somptuoasă cu orchestră, unde probabil cântă Beny Moré și unde cu toții am părea prin teleportare atât de tineri și stupid de frumoși. Ce e muzica de fapt dacă nu o mică aventură în fața clipei ce trece pe lângă noi dansând dar și apropiindu-ne cu încă un pas de chintesența dragostei?